Bond. James Bond. Dar de ce nu Bundă? Dan Bundă. De personajul lui Ian Fleming, creat în 1953 și jucat până în prezent de nume mari precum Sean Connery, Roger Moore, Pierce Brosnan sau Daniel Craig, cu siguranță nu există ureche să nu fi auzit și nici ochi, aurit sau nu, care să nu se fi scurs după deja celebrele personaje feminine devenite brand sub numele de „Bond Girls”. Spre deosebire de agentul british, Dan Bundă, chemat la ordine să salveze lumea în felul său scriitoricesc, a fost și este o prezență mult mai discretă, deși apariția sa ca din pământ în peisajul literar poate fi considerată o surpriză plăcută, iar debutul său în literatură, nu un marș triumfal, ci un sprint care l-ar face să se înverzească (o spunem, deși în ultima vreme politically correct este să nu se mai folosească referințe la culoare) de invidie pe însuși Usain Bolt. Cum altfel ar putea fi caracterizat un debut încununat cu bifarea a două premii acordate la ediția cu numărul XVII a Festivalului Național de Literatură „Marin Preda” (2020), anume Premiul „Marin Preda” și Premiul revistei Luceafărul de Dimineață, pentru proza Două săptămâni într-o sticlă de votcă?
La mică distanță de această realizare, Dan Bundă debutează și în volum, punând pe mesele cititorilor romanul Fata Morgana Inc (editura Neuma, 2020). Greșit, credem, ca încadrare în specie, întrucât volumul nu poate fi considerat doar roman ci și eseu de natură socială, politică, pe alocuri, sau geopolitică, economică, jurnal de călătorie dar, mai ales, manifest menit să arate că tot ce ne stabilim în anumite momente ca deziderate, principii și motive de mândrie reprezintă, de fapt, doar vânare de vânt. Personajul principal, Bogdan Manta, surprins de mijlocul anului 1990 în floarea vârstei, rememorează, în dese rânduri sub formă de jurnal, primele contacte cu corporatismul și aspecte ulterioare acestora, din postura celui care încă de la începuturile democrației românești până în prezent își construiește o carieră în cadrul unei corporații.
Deși în România prezentului, voit sau nu, s-a pornit un război între tineretul mândru de statutul de corporatist și bugetarul căruia i se plătește salariul „fără să facă nimic”, autorul caută să arate că un asemenea conflict ideologic nu numai că este inflamat artificial, dar își pierde inclusiv sensul în momentul în care apar persoane dispuse să spună adevărul. Indiferent că discutăm de sistemul privat sau sistemul de stat, mecanismele sunt, în definitiv, compuse din oameni și conduse de oameni. Or, așa cum trebuie să știe orice student în ale filosofiei sau orice întreprinzător dispus „să o pună” de un business, tot omul are slăbiciunile lui. În rememorările lui Bogdan Manta, managementul deficitar al întreprinderilor de stat este înfierat fără milă, în același timp, însă, fiind biciuit și sistemul corporatist care permite ocuparea anumitor poziții în baza legăturilor de rudenie, de prietenie, sau de dependență, câștigător în luptele acerbe ieșind nu cel mai capabil, ci acela mai priceput la proba de kiss ass. Cum o spune însuși autorul, „firma știe să exploateze egoismul” (pagina 105), iar egoismul în dese rânduri, pentru a fi satisfăcut, se îmbracă în straiele slugărniciei. Mai mult, chiar pentru pozițiile de seamă, pentru care ar trebui să se clameze entuziast „le roi est mort, vive le roi!” sau, mai degrabă, „the king is dead, long live the king!”, se aplică același principiu: și prințul și cerșetorul sunt o apă și-un pământ. Afirmă scriitorul: „ «regele a murit, trăiască regele.» Care rege? Toți eram doar niște slujitori” (pagina 119).
În dese rânduri, Dan Bundă, prin vocea personajului său și a situațiilor în care îl pune, își mută atenția de la sistemul privat sau de stat, la perioada tulbure postrevoluționară, la dezvoltarea societății românești și a mediului de afaceri pe care uneori le caracterizează fie cu amărăciune, fie ironic. Astfel, și-i dăm dreptate, din nefericire, în mod persiflant consideră că în România „prima cucerire revoluționară a fost McDonald’s”. Cu alte cuvinte, adio ideal revoluționar, adio „Liberté, Égalité, Fraternité, ou la Mort”, mai important să ne fie burțile pline, mai ales dacă vrem să mâncăm în oraș.
Și mai îndrăzneț este demersul politologic al autorului, care, în mod voalat, caută o comparație între sistemele de guvernământ, fără însă a arăta cu degetul către democrația ateniană ca fiind, până în prezent, singurul sitem aproape infailibil. Recurgând la câteva amintiri ale personajului din perioada comunistă, strecurate între detaliile despre meeting-uri, trip-uri, call-uri și perindări fie prin headquaters-urile companiilor, fie prin plant-uri, comunismul și capitalismul sunt puse față în față, ambele arătându-și chipul inuman și înspăimântător. Cumva, o comparație nu a Morganilor (băutorii de Captain Morgan vor înțelege), ci a Morganelor. În timp ce în urma unei călătorii în Rusia și Ucraina Bogdan Manta constată că oamenilor, ca formă autentică de umanitate, le-a rămas băutura (neapărat vodca!) și sentimentalismul, în antiteză, printr-o deplasare în Statele Unite, află și exprimă o concluzie șocantă: „Am mai întrebat care este visul american. «Să ieși la pensie fără datorii »” (pagina 53).
Prin observațiile sale, Dan Bundă predă inclusiv o lecție de istorie, întrucât încă de la începuturile rasei umane, instinctul de a stăpâni și a înrobi pe alții s-a manifestat fără încetare, indiferent că acest deziderat a fost realizat în epoca modernă fie prin regimuri de teroare, fie prin regimuri care lasă impresia de libertate, dar care devin adevărate despotate monetare. Într-un fel, dacă la începutul democrației în România statutul de corporatist era privit cu mândrie și ca o salvare dintr-un sistem stătut și sufocat de mizerie, astăzi, și corporatistul și bugetarul, nu sunt altceva decât căutători porniți în goana după aur, care se mulțumesc cu pirită.
Interesantă este și viziunea autorului asupra Globalizării, o viziune refractară care, deși arată bunăvoința de a căuta avantaje, nu reușește să găsească decât dezavantajele. O asemenea subliniere este făcută inclusiv prin modul în care Dan Bundă folosește termenii corporatiști, într-un mod cât se poate de realist. De la speranța că esperanto ar putea deveni limbă universală, sau că spanglish-ul ar putea unifica, măcar lingvistic, cele două continente americane, autorul, subliniind utilizarea excesivă a termenilor de limbă engleză, ar putea ridica o problemă deja stringentă în zilele noastre. Fără a cădea în purismul lui George Pruteanu, care nu dormea nopțile întrebându-se cum este mai inspirat să traducă în limba română cuvântul hotdog, romgleza nu ni se pare nici pe departe o soluție de a ne uni cu lumea întreagă.
Ideile care sunt exprimate în cuprinsul romanului sunt susținute de stilul modern, succint al autorului, care nu pierde vremea utilizând „floricele” desuete. Bineînțeles, nici tema nu permite, având în vedere că dacă până și pietrele plângeau la declamările cântate ale lui Orfeu, rechinii mediului de afaceri nu ar face-o. Totuși, deși Bundă, Dan Bundă, a pus o primă carte pe masă, impresia este că mai are ceva ași în mânecă.