exerciții de luciditate
OVIDIU IVANCU

Recuperarea subiectivismului

Articol publicat în ediția 1/2021

Cu ani în urmă, George Steiner constata, destul de tăios, că științele umaniste nu mai umanizează individul („the humanities don’t humanize”). Cititorul care lăcrimează la cutare pasaj din Shakespeare, spunea el, nu are niciun fel de tresărire când constată suferințele reale ale lumii în care trăiește. Aceasta este una dintre cele mai dure lecții pe care un umanist le poate învăța din experiența celui de-al Doilea Război Mondial. Atrocitățile comise împotriva evreilor ori altor minorități se desfășurau în paralel cu diverse manifestări artistice și nimeni nu pare a fi avut nicio tresărire la gândul că aceiași oameni care ziua ucideau metodic, seara mergeau la concerte, admirau tablouri celebre ori citeau pagini memorabile din literatura universală. Ce se poate întâmpla în interiorul, în conștiința unui om care practică urâtul (violența este o manifestare a urâtului) în viața reală, însă, în același timp, admiră nedisimulat frumosul în artă?! Unde anume în educația lui s-a produs ruptura de care vorbește Steiner?!

Sigur, Steiner merge în profunzimea lucrurilor, cu o analiză aplicată, însă constatarea lui redeschide o foarte veche discuție despre scopul științelor umaniste. Dacă matematica îți oferă cheia înțelegerii matematice a lumii, dacă biologia îți oferă cheia înțelegerii biologice a lumii, ce fel de cheie ar trebui să îți ofere științele umaniste? Dacă, după ani de zile de studiu al literaturii, limbilor străine, psihologiei sau logicii, nu te alegi decât cu vreo duzină de concepte și capacitatea de a citi texte, să fie asta suficient?!

Mi se pare că, din teama de a nu fi considerate inutile, științele umaniste au renunțat tocmai la ceea ce le oferea o inestimabilă valoare: umanizarea individului. Ca să se dovedească folositoare, s-au abstractizat nepermis, au executat un salt periculos înspre teorie și concept. Suntem, astăzi, mai preocupați să identificăm corect metafore și epitete în poeziile lui Blaga decât să înțelegem ceea ce spun ele despre interiorul nostru. Elevii și studenții sunt adesea descurajați când încearcă să interpreteze un text literar prin prisma propriilor experiențe; ei trebuie să își însușească o terminologie rigidă, o grilă de analiză pe care trebuie să o aplice mecanic. Fără a înțelege de ce au apărut romantismul ori realismul, ce modificări de natură emoțională și intelectuală au făcut posibilă apariția lor, învățăceii umaniști încearcă să identifice mecanic dacă un text sau altul aparține unuia dintre cele două curente literare.

Această abordare mecanicistă a contaminat încă și mai mult gramatica. Fonetica limbii române, predată prin școli sau universități, este o colecție aridă de definiții ale diftongilor, triftongilor, hiaturilor, vocalelor și semivocalelor. Urmează o clasificare de o impecabilă acuratețe a consoanelor. În toată această rețea de termeni, aproape că nu își mai găsește locul explicația simplă că fonetica tratează modul în care rostim cuvintele. A cunoaște fonetică înseamnă a fi capabil să articulezi clar, fără ambiguități, iar consecința directă a unui astfel de efort e că devii mai convingător în diverse situații cotidiene de comunicare. Puținele noțiuni de stilistică pe care le mai învățăm prin școli ne deprind și ele cu o viziune contabilicească a limbii. Or, mai presus de toate, stilistica înseamnă emoție. Cuvintele, într-o anume înlănțuire, urmând o anume topică, au capacitatea de a ne face să plângem, să râdem ori să ne lăsăm cuprinși de tristețe sau de bucurie. Despre asta se vorbește mai rar. Cumva, această idee de a discuta relația dintre literatură și viață, dintre limbă și viață, pare a fi lipsită de rigoare științifică. Estetica ne e explicată ca fenomen ideal, complet deconectat de ceea ce ne înconjoară în viața reală. Romanele pe care le studiem ne sunt prezentate ca obiecte arheologice ce vorbesc despre o lume care nu e a noastră.

Deși exprimată primitiv, întrebarea „de ce mai studiem literatură?” ascunde uimirea legitimă și genuină a celui ce are certitudinea că între viața lui și cea a textului literar nu există niciun punct de tangență. Sigur, cu același tip de întrebare se confruntă, în zilele noastre, și matematica, chimia sau fizica. Numai că slujitorii unor astfel de științe îi găsesc imediat un răspuns plauzibil. În spatele ecuației lui Newton se află gravitația, un fenomen pe care nu îl poți nega. Ce se află, însă, în spatele metaforelor lui Blaga?! Aici, umanistul ar trebui să răspundă prompt: o cheie de înțelegere a oamenilor, un mod specific de a te uita la lume, un exercițiu de cunoaștere pe care, dacă l-ai înțeles, îl poți aplica de mâine, practic, în viața ta de zi cu zi. Același răspuns îl poate da filosoful care vorbește despre stoicism. Doar că, în locul unui astfel de răspuns, școala umanistă de astăzi preferă un altul, care aparent are mai multă rigoare științifică: refugiul și claustrarea în concept. Rezultatul e că avem oameni educați să știe ce este metafora, capabili s-o identifice, dar complet dezarmați în fața provocării de a face din studiul literaturii un demers intelectual viu și actual. La interogația „de ce să citesc?”, încă se mai răspunde cu un teribil clișeu: „ca să-ți îmbogățești vocabularul”. Și ce să faci cu un vocabular mai bogat? La ce anume concret te ajută asta? La astfel de îngrijorări, adesea umanistul răspunde cu superioritate și aroganță, fidel ideii că lucrurile au valoare prin ele însele și că nicio explicație suplimentară nu e necesară. Arta de dragul artei, estetica de dragul esteticii reprezintă, totuși, un tipar mental ce nu mai pare a caracteriza secolul XXI. O fi bine, o fi rău, asta are mai puțină importanță. Ceea ce e important e că secolul nostru înțelege lumea prin filtrul pragmatismului, la fel cum secolul XIX a înțeles-o prin prisma naționalismului romantic, la fel cum, cu multe alte secole în urmă, paradigma dominantă era cea religioasă.

Sigur, e de înțeles efortul științelor umaniste de a se legitima ca „științe”. Terminologia specifică e importantă, conceptele trebuie să aibă greutatea lor, pentru că, în absența conceptelor, exprimările devin ambigue, indistincte, lipsite de acuratețe. Dacă, însă, ele se tem de subiectivitate, încercând să introducă în modul lor de funcționare cât mai multă obiectivitate, specifică științelor exacte, atunci își neagă, într-un anume sens, propria existență. Rezultatul e exact cel constatat de Steiner; științele umaniste nu mai umanizează.

Poate părea absurd, dar ideea că Stalin scria și citea poezie poate fi metafora plenară a eșecului științelor umaniste. Nu e ceva în neregulă cu poezia, desigur, însă multe sunt în neregulă cu modul în care se vorbește despre ea instituționalizat, în școli și universități. Prin secolul XIX, apare deja o reacție de amploare împotriva academismului și conceptualizării excesive. Vorbesc despre impresionism. La noi, Lovinescu i s-a dedicat cu destul succes. Impresionismul militează pentru reinstaurarea subiectivității ca element de analiză estetică. Sigur, așa cum sesiza și Adrian Marino („E. Lovinescu și metoda impresionistă”), a exagera în direcția subiectivismului înseamnă a legitima indistinct orice fel de „părere”, a pune semnul egalității între o opinie și orice altă opinie. Acest tip de democratizare a opiniei a produs deja un incalculabil rău societății în care trăim. Însă, unei exagerări nu i se poate răspunde cu o altă exagerare.

Dacă, din teama excesivei subiectivități și a mediocrității pe care ea o generează, reacționăm cu o la fel de excesivă acribie, științele umaniste se vor deconecta de arta vie, produsă de creatori. Imaginați-vă biologia predată în școli și universități decuplată de la realitatea biologică a societății, imaginați-va absurdul situației, dacă fizica predată în mediile academice ar contrazice violent principiile fizice ale lumii reale. Când vine vorba de științele umaniste, acesta nu mai e un exercițiu de imaginație, din păcate. Pare că între studierea literaturii și literatura însăși există deja un vizibil divorț. Mii și mii de pagini produse de elevi, studenți sau profesori filologi, în fiecare zi, se îndepărtează de literatura produsă de creatori și citită de mase. Teze de licență, masterat, doctorat, lucrări de grad ori articole scrise pentru cine știe ce conferințe vorbesc și interpretează literatura în grile ideologice (nu trebuie să ne sperie cuvântul) ale momentului. Păduri întregi au dispărut în România pentru a se publica masiv ceea ce credem noi despre Eminescu, Caragiale sau Creangă. În spatele acestei realități, scriitorii, cu textele lor, aproape că nu mai contează. În amfiteatrele universităților, lectura textului despre care se vorbește devine chiar mai puțin importantă decât metoda de analiză a lui. Ce se spune despre un text devine mai relevant decât textul însuși. Or, predarea științelor umaniste legitimează un astfel de fenomen. Așa cum spuneam, se întâmplă din teama de a nu fi considerați lipsiți de rigoare științifică. Când, însă, între metodă și obiectul asupra căruia i se aplică există o disonanță atât de vizibilă, una dintre ele trebuie să facă pasul în spate. Dacă nu, probabil că în curând îl vom privi pe Steiner ca pe un profet. Ne vom uita în jurul nostru și vom constata, ca și el, că științele umaniste nu mai umanizează. Vom vedea cum până și cei mai educați umaniști se vor lansa în savante tirade despre nedreptatea socială în romanul Ion, al lui Rebreanu, dar vor fi complet insensibili la nedreptatea socială din proximitatea lor. Abia atunci vom culege roadele rigidității cu care, de câtva timp, predăm științele umaniste în mediile noastre academice.