cronica literară
Irina Petraș

Blandiana, sora Lumii

Articol publicat în ediția 2/2021

Noua carte a Anei Blandiana – Soră lume – stă alături de Fals tratat de manipulare, în perfectă complementaritate. Ambele își datorează profunzimea și subtilitatea situărilor celei de a doua priviri, cea poetică, în stare să scruteze dincolo de aparențe, să scoată la iveală un înțeles pe cât de fragil și ambiguu, pe atât de adânc. Scriitoarea explorează cu fiecare întâlnire cu celălalt, fie el aproape sau departe, alte lumi de pus în balanță cu propria lume – cea interioară, dar și cea a prejmei în care a crescut și căreia îi aparține. Curioasă, naivă (cu intenție: „Nimeni, niciodată – în orice caz, niciodată nici unul dintre cei care m-au acuzat în atâtea rânduri de naivitate –, n-a ştiut cu ce încăpăţânate eforturi am reuşit eu să-mi păstrez, de-a lungul vârstelor, rezervele de naivitate ale copilăriei, cu ce obositoare grijă am reuşit să le drămuiesc pentru a nu le epuiza, pentru a-mi rămâne în permanenţă o cantitate suficientă supravieţuirii“), lucidă, s-a construit de la început în acest joc al oglindirilor reciproce. S-a definit pe sine prin ceea ce vedea și înțelegea din lume, iar Lumea a avut în ea un martor atent și un purtător de cuvânt de încredere. A asumat, conștient, un har și o menire: „Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving”. Poemului Darul din 1966 – „Tot ce ating se preface-n cuvinte […] Nu știu eu oare desparte sau nici nu se poate desparte / Lumea de lumea cuvintelor mele de-acum?” – îi găseam corespondent în Fals tratat…, reținând ca definitorie și îndoiala asupra rostului: „Criza pe care o străbat, și nu știu dacă voi avea puterea s-o depășesc, se leagă de imposibilitatea de a mă împărți între mine și lume. Dar lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă de care sunt singură vinovată. Este ca și cum m-aș fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în jurul meu (pentru că eram convinsă de necesitatea zidului și pentru că nimeni altcineva nu era dispus să se lase zidit) și, deodată, când zidul era aproape gata și, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai sunt atât de sigură că zidul folosește sau va folosi la ceva”. Granița vibrantă, intens chestionată dintre Eu și Lume este chiar forța extraordinară care întreține temperatura înaltă a scrisului său.

În Soră lume e, din nou și definitiv, limpede că poeta, eseista, prozatoarea Ana Blandiana este sora Lumii. Problematic, interogativ, de o expresivitate sobru cantabilă, scrisul ei probează egalitatea cu sine a unei voci deloc seduse de mode şi experimente, dar şi intransigenţa unei inteligenţe verticale şi nuanţate. În Tratat…, semnalmente ţinând de general-uman capătă, sub peniţa iscoditoare a scriitoarei, forţa de a individualiza un destin. Biografia esenţializată şi fragmentară a unei perioade istorice devine, pe nesimţite, autobiografie. Tot astfel și cu semn schimbat, experiențele personale ale călătoarei din Soră lume vorbesc abia în al doilea timp despre sine și o aduc în prim-plan, într-un portret vibrant și viu, pe sora ei fundamentală, Lumea. E pusă din nou la lucru atitudinea lucid-voalată, tranşant-ezitantă a Anei Blandiana, care ştie deja de la început că lucrurile nu pot fi înţelese fiindcă nu există un singur fel de a le înţelege, ci mai multe, mereu contradictorii şi în litigiu insolubil. Nici Soră lume „nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege” traducând-o în cuvinte care își revelează repetat și câteodată crizic ambiguitatea funciară.

Nu avem de-a face cu un jurnal de călătorie, ci cu un eseu inteligent alcătuit din fragmente meditative, din povestiri cu tâlcul la vedere ori abia schițat. Aș folosi celălalt nume al speciei, „relație de călătorie”, căci însemnările călătoarei sunt interesate mai ales de punerea în relație, în legătură și în contrast a lumilor, de re-valorarea celor știute ori crezute până atunci prin ceea ce află în contactul cu alte lumi și alte perspective. Viața însăși și traducerea ei în cuvinte sunt mereu remaniabile, cerând regândiri, re-evaluări. Nimic nu se supune maniheismului absolut, totul se nuanțează, se gândește din nou, cu o prospețime a situării și cu o neîncremenire în proiect care fac farmecul și autenticitatea scrisului blandianesc.

Jucându-mă liber și nu chiar îngăduit cu titlurile cărților sale, aș observa că prima ei carte se scria deja la Persoana întâia plural, iar Calitatea de martor e și ea de timpuriu asumată. În bibliotecă și pe Coridoare de oglinzi, se compune un Autoportret cu palimpsest, Călcâiul vulnerabil suportând tratamente succesive venind dinspre Orașul de silabe, Ghicitul în mulțimi și O silabisire a lumii. Arhitectura valurilor e înrudită cu Refluxul sensurilor, amândouă împăcate prin Variațiuni pe o temă dată. În fine și cel mai important, doar astfel se poate înțelege Istoria ca viitor și se pot pune la cale Proiecte de trecut.

Descoperirea dramatică din Tratat… – „libertatea în sine nu este decât un gol – uneori înspăimântător, asemenea unei găuri negre – ale cărei caracteristici depind de substanţa pe care o găzduieşte” – alături de întrebări precum „în ce măsură sistemul represiv, oricât de organizat şi infailibil părea, era unul profund subiectiv, deci vulnerabil” subîntind și cartea cea nouă. E, în fond, un tratat în fărâme despre infinitele sensuri ale libertății și despre precauțiunile pe care le pretinde orice tentativă de a impune celuilalt sensul libertății tale ori de a-l descrie cu silabele definițiilor tale. „Și deodată totul părea să se clatine, să se tulbure, să-și iasă din definiții. Iar spiritul critic, pe care mi-l exercitam cu atâta intransigență asupra lumii mele, ieșea descumpănit la suprafață în această lume care se dovedea departe de a fi un model, transformându-și dezamăgirea în revoltă”, notează scriitoarea despre întâmplările la care este martoră la Paris unde Generalul De Gaulle, cel tocmai, întâmpinat la București cu fast de „dimensiuni aproape mitice”, era prezentat „ca un personaj ridicol, ramolit, depășit de mersul înainte al lumii, o stavilă în calea progresului”; „A fost primul, dintr-un lung șir de momente, explodate în următoarele zile, când am fost obligată să mă gândesc la mine ca la cineva venind de pe o planetă complet diferită, să compar nedumerită lumile și să înaintez confuză, în echilibru instabil, pe linia care le desparte”.

Fragmentele se întretaie, călătoriile încep la mijlocul anilor 60 și continuă, cu paranteze reflexive, până în prezent, în numele unei memorii selective în căutare de accente încă valabile. În flux și reflux, sunt gândite și probate cu întâmplări memorabile libertatea, umilința, sărăcia, revolta, fericirea, minciuna, generozitatea, trădarea, cruzimea și delicatețea, speranța și deznădejdea. Lumea își revelează diversitatea și uimitoarea capacitate de adaptare. Străinătatea și acasa își modifică, prin confruntare, nu neapărat culorile, cât nuanțele: „Deşi am călătorit infinit mai mult după ’89 decât înainte -, «străinătatea» pe care am descoperit-o atunci a ţinut de esenţa lumii şi de propria mea esenţă […] cele văzute se înconjurau de o aură magică, aproape supranaturală, se întipăreau definitiv în minte cu cele mai infinitezimale detalii şi mă marcau cu pecetea irepetabilă a miracolului”; „Pe de altă parte, atunci, demult, eu eram cea care priveam lumea, nu ea mă privea pe mine. Dimpotrivă, aveam sentimentul că sunt transparentă, în aşa măsură puteam să trec fără să cunosc pe nimeni şi nimic printre oameni, peisaje, muzee, şantiere arheologice, descoperind istoria şi frumuseţea lumii, ca şi un sentiment de libertate – cu atât mai intens, cu cât era mai sever limitat în spaţiu şi timp – pe care nu aveam să-l mai retrăiesc niciodată cu aceeaşi intensitate în banalele condiţii ale libertăţii de acum”. Acum, după ’89, „numeroasele mele călătorii în străinătate au fost riguros planificate, mergeam să ţin conferinţe, să fac lecturi publice, să dau recitaluri, să particip la lansarea unor traduceri, având mereu reflectoarele puse în ochi, fiind mereu prea ocupată, prea grăbită, prea solicitată ca să-mi rămână libertatea şi plăcerea de a hoinări pe străzi şi prin muzee. În schimbul libertăţii de a fi văzută, pierdusem libertatea – infinit mai plină de substanţă şi de farmec – de a vedea”.

Noile călătorii aduc nu o dată scăderi de magie, de intensitate a emoției: de pildă, Finlanda nu se degradase între timp, însă „Lahti nu mai era acum decât unul dintre festivalurile la care ajungeam fără probleme şi fără emoţii. Nu a fost singura dată când am descoperit că valoarea oricărui lucru este egală cu preţul pe care l-ai plătit pentru el”. Mai mult, unitățile de măsură ale lumii au suferit de multe ori modificări drastice, și nu neapărat în bine. Revistele franțuzești L’ Express și Le Nouvel Observateur, primite regulat (grație organizației „Pour une Entraide Culturelle“ condusă de Pierre Emmanuel) după deschiderea închisorilor din 1964, au avut „un aport în formarea gândirii mele critice și în deschiderea tuturor orizonturilor mele”; „Și cine știe dacă nu am început să scriu și altceva decât poezii, fermecată de acea capacitate plină de o grație – proprie limbii franceze – de exprimare a ideilor, după ce descoperisem mai întâi bucuria, aproape îmbătătoare, de a avea idei”. Dar lucrurile nu mai erau acum la fel: „Ce se schimbase? Evident, întreg universul și, mai ales, mă schimbasem eu, cea care citeam, cea pentru care libertatea era atunci o stea depărtată, dar orbitoare, în timp ce acum m-am obișnuit de mult cu banalitatea ei mată care o face, în egală măsură, invizibilă și suspectă”. Mai ales dezamăgitoare e revelația că „nu dispăruse ceva, ci se adăugase ceva ce pretindea că va face lumea mai bună, mai fără greșeli, mai corectă. Iar pentru asta, ea, lumea, nu trebuia decât să accepte să se supună controlului corectitudinii politice. Iar acel ceva, misterios prin priceperea de a camufla răul în bine, se întinde încet-încet ca o pată de petrol pe suprafața unei ape pe care o împiedică astfel nu numai să strălucească, ci și să respire”.

Maiul contestatar îi arată mecanisme mentale răvășitor de diferite între studenții parizieni care strigau „Jos cultura!“ și-și alungau profesorii și tânăra româncă, venită din comunism, care încerca să reziste, să rămână liberă prin cultură: „înțelegeam că excesul de libertate, care devenea în ultimă instanță o formă de prostie, putea fi la fel de greu de suportat și chiar la fel de periculos, ca și lipsa de libertate. «Lumea liberă» pe care o visam de pe malul Gulagului conținea o doză, care putea deveni letală, de absurd, ca și dictatura”.

Întrebarea pusă de un tânăr ziariștilor străini – „Cum este să fii liber, ce trebuie să înțelegi din asta, ce poți să faci cu libertatea?” – nu primește un răspuns, dar el este formulat de-a lungul cărții ca morală a unor întâmplări din cele patru colțuri ale lumii în care „binele și răul se amestecau într-o profundă confuzie”. Poate că „libertatea este importantă doar în măsura în care nu există”, iar la revoluția „pe care noi am plătit-o cu sânge”, libertatea „ni s-a dat intenționat fără regulile de întrebuințare” și nu am știut ce să facem cu ea.

Încercând obstinat să înțeleagă, are parte și de întâmplări de neînțeles, dintre cele care fac „să-ți cadă cerul pe cap”. La o întrunire a PEN Clubului după 1989, Konrad György reclamă România fiindcă oprește la graniță cărți destinate „numeroasei minorități maghiare din Transilvania, lipsită astfel de posibilitatea de citi în propria limbă și a cunoaște literatura propriului popor”. Siderată, Ana Blandiana contrazice enormitatea explicând că „atât în perioada comunistă, cât și după 1989, un cetățean român de etnie maghiară poate să intre la grădiniță și, trecând prin toate treptele școlilor, să termine facultatea, învățând numai în limba maghiară”; ba mai mult, „în România există editura Kriterion, condusă de un respectat om de litere ungur, Domokos Geza, care publică aproape exclusiv literatură maghiară”. Ticăloasa minciună se repetă la conferința de la Paris, lansată acum de președintele Centrului PEN finlandez: „Acuzația era atât de sfruntată încât nu ea era tulburătoare, ci misterioasa manipulare care o făcuse posibilă”. Blandiana intervine și îi cere lui Gálfalvy Zsolt, președintele Centrului PEN maghiar din România, să-i confirme spusele: „Spre stupoarea și deprimarea mea, colegul meu Gálfalvy Zsolt a pus capul în pământ și a tăcut”; „Eram colegi și la Uniunea Scriitorilor și de zeci de ani aveam impresia că ne respectăm și chiar ne simpatizăm reciproc. Ca tot ce nu reușesc să înțeleg, atitudinea lui m-a tulburat”.

Nenumăratele participări la evenimente peste hotare îi probează adevărul că „o celebritate este importantă nu în sine, ci doar în măsura în care se știe că e o celebritate”. În ultimele decenii, „poeții au descoperit cu uimire că smulgerea rădăcinilor din pământ atrage după sine tăierea aripilor spre cer și au început să se simtă singuri și fără rost. Și chiar dacă împărăția lor nu este din această lume, aura ei, asemenea aștrilor, nu se știe că există decât în măsura în care poate fi văzută de pe pământ”. Ca urmare, festivalurile se înmulțesc haotic, poezia a devenit „o formă de supraviețuire”, un mijloc de socializare între poeți, nu neapărat cu cititorii, ba chiar un „obiectiv turistic”.

În noul „tratat”, se rotunjesc multe întrebări suspendate, deschise și neliniștitoare: „în ce măsură libertatea este o condiție sine qua non a fericirii” și „de câtă libertate are nevoie un om ca să fie fericit?”; „Nu cumva este mai curând vorba despre o noțiune cu un conținut relativ, dependent de nevoile unei anumite persoane, într-un anumit timp și un anumit loc?”; „Câte dintre nevoile unui om se află pe lista priorităților înaintea libertății, în stare să asigure fericirea și în lipsa acesteia?” Soră lume are și răspunsuri – inteligente, expresive, rebele, libere, menite să te pună pe gânduri.

Ana Blandiana, Soră lume, Editura Humanitas, 2020