psiho
IOANA SCORUȘ

CUM SE EDIFICĂ OMUL NOU, HOMO CIBERNETICUS

Articol publicat în ediția 2/2021

Scopul celor „șapte ani de-acasă” este nu doar trecerea către copil a „bunei educații”, văzută în termeni de însușire a celor care să-i asigure copilului binele de sine, ci, mai ales, a celor care să-i asigure binele împreună cu ceilalți. Domesticirea sălbăticiei naturale țintește către traiul în comun, către viața în societate, către acomodarea cu și ajustarea la celălaltul generic, mecanisme care nu se desăvârșesc în cei șapte ani de-acasă, ci își continuă metamorfoza zi de zi, de-a lungul contactului cu cei din preajmă. Primele instituții care asigură copilului viața în comun sunt grădinița și școala. Este lesne de priceput de ce izolarea își găsește primele victime în rândul copiilor. Pentru că ei sunt cel mai puțin rodați în traiul în comun. La ei, mecanismele puse la lucru în lupta natură versus cultură se destructurează cu mult mai ușor decât cele ale adultului. Tot acesta este și motivul pentru care copiii sunt cei mai lesne penetrabili la influențele dinafară.

Când spun asta, mă refer, în primul rând, la contactul cvasiunanim cu internetul. Nu cunosc copil mai mare de 5 ani care să nu posede propriul telefon smart, cu conexiune permanentă la internet. O să numesc părinți de rit nou pe cei născuți în ultimii 30-35 de ani, căci sunt născuți în plină religie a tehnologiei, zeul fără de care nu-și pot imagina că viața ar fi posibilă. Limita nu e exclusivă, căci și cei născuți mai devreme s-au acomodat în așa măsură noilor device-uri, încât traiul în lipsa lor nu le mai este de conceput. Din rândurile lor se recrutează părinții care consideră că nu au timp de nimic altceva în afara job-ului și programării concediilor de peste an, din rândul lor se recrutează cei cărora li se adresează literatura de parenting, căci nu mai dau două parale pe propriile instincte; și tot ei sunt cei care cred că orice nimic nu poate fi deprins altfel decât participând la fel și fel de cursuri. Nimic din toate astea nu exista nu cu multă vreme în urmă, pe vremea când viața era mai așezată, mai lină, mai plină. Iar copiii, cu mult mai sănătoși.

De ce am început cu această diferențiere? Pentru că am încheiat anul într-o accentuată stare de angoasă, datorată micilor mei pacienți, izolați, din pricina pandemiei, de zece luni. I-am găsit – și pe ei, și pe părinți – regresați, „destructurați” nu doar din lipsa contactului cu ceilalți, ci, în egală măsură, din pricina contactului constant cu internetul. Celălaltul generic a fost, pe deplin, înlocuit cu virtualul. Nimic din ceea ce accesează copiii pe internet nu este neutru, ca efect asupra lor. Nici desenele animate, nici jocurile așa-zis educative, nici filmulețele amuzante. După ani de zile de contact cu noua generație crescută cu device-uri, nu mai cred în valabilitatea niciunui studiu, oricât de științific s-ar proclama, privind buna influență a internetului asupra copiilor. Nu există așa ceva, o spun ferm și răspicat, în urma unei experiențe de peste 12 ani de lucru cu copii în psihoterapie. Nu există nimic educativ pe internet, nimic care să confere copilului o minimă abilitate, nimic care să poată fi considerat bun.

Rezultatul este devastator. Văd în cabinet, zi de zi, o nouă patologie, care încă nu există în niciun manual de psihiatrie. Ei sunt copiii care sunt psihotici fără a fi psihotici în sensul comun al termenului, ei sunt copiii care nu diferențiază corect între virtual și real, ei sunt viitorii candidați la noile tratamente medicamentoase care se vor naște grație acestor noi patologii legate de viața pe internet. O spun și o susțin fără urmă de îndoială.

Pentru ca tararea lor să fie desăvârșită, colac peste pupăză a venit și pandemia, cu izolarea de rigoare și cu mutarea în on-line a școlii. Dacă ai neșansa să fii victima unui accident în urma căruia ești nevoit să stai la pat jumătate de an, constați că nu mai poți să mergi, fiind necesară recuperarea, adică reînvățarea mersului, lucru dificil și anevoios. Musculatura este atrofiată, nu te mai ajută. Ea se va restabili încetul cu încetul dacă este pusă la treabă. Ceea ce considerai un dat – mersul – constați că este un dar pe care ești nevoit să-l deprinzi din nou, ca și cum l-ai fi uitat. Cam așa se întâmplă cu socializarea copiilor și a noastră, a tuturor. Numeroase și complicate operațiuni psihice intră în joc în cadrul contactului față în față cu celălalt, lucru niciodată desăvârșit, căci întotdeauna reglabil față de reperul alterității. De construit astfel de mecanisme mentale este greu și necesită timp, însă este ceva natural. Izolarea este nenaturală și atrage după sine consecințe care au fost eludate atunci când mai-marii neamului au hotărât închiderea școlilor. Oare nu și-au pus nicio clipă întrebarea de ce celelalte țări din Europa ori nu au închis școlile deloc, ori au făcut-o pe perioade foarte limitate? Nu, nu și-au pus întrebarea, căci menirea lor nu este să gândească binele elevului, ci să-i impună reguli aberante, sub sloganul grijii pentru sănătate. Căci e numai un slogan, câtă vreme situația epidemiologică de la noi din țară a fost similară cu cea din țările care au menținut deschise școlile.

Soluția cea mai facilă pentru părinții care-și mai pot ține într-un relativ control copiii a devenit, încă de multă vreme, oferirea nelimitată a accesului la internet. Viața copiilor se rezumă la școala on-line și la timp liber petrecut on-line. Viața în realitatea comună a fost înlocuită, prodigios, cu cea în virtual, astfel încât confuzia între cele două a devenit majoră, copiii punând semnul egal între una și cealaltă. Nu că părinții nu ar proceda întocmai, atunci când timpul le-o permite. Însingurarea oricum era la ea acasă, dincolo de singurătatea pricinuită de izolarea pandemică. Ea a venit ca un bonus, întru funcționarea regresată a tuturor.

Explozie de cereri de terapie din septembrie încoace, la toate categoriile de vârstă. Am întâlnit copii care vorbesc singuri, cu voce tare, cu personajele întâlnite în virtual, considerându-le prietenii lor. Și nu-i de mirare, de vreme ce colegii lor de grădiniță sau de școală au devenit, și ei, tot niște prieteni virtuali, pe care nu-i mai întâlnesc în realitate, ci doar on-line. Codruț de la grădiniță și Eddy dintr-un joc sunt de aceeași natură și au aceeași calitate pentru un băiețel de 5 ani, pe care îl am în terapie de câteva luni, la fel cum Mihnea de la școală este un alt prieten, alături de Strong man din on-line, pentru un alt copil, de astă dată de 8 ani, care și el își petrece viața în fața computerului. Părinții înșiși refuză contactul între copii, ca nu cumva vreunul să se infecteze, așa încât le oferă, fără limită, acces la internet și, astfel, toată familia stă, în liniște, fiecare pe propriul device. Iată noua imagine a fericirii de familie!

Doar că, într-o zi, filmul acesta se va rupe și toți se vor întoarce în realitatea comună, care va fi percepută drept ceva neliniștitor, periculos, de evitat. Și, astfel, țuști!, înapoi în casă, acolo unde, în fața laptopului, nimic nu ți se poate întâmpla, căci salvarea stă la distanță de un click. Umanizarea micului animal care ne naștem nu-și mai găsește sensul. În fața laptopului, nu ai nevoie de cele trebuincioase vieții în societate. Intruziunea orice și oricând posibilului în conștiință, ca fapt accesibil de către oricine, este incompatibilă cu rigorile vieții în real și, astfel, cea din urmă, în comparație cu prima, este percepută drept un chin. Și cine vrea să suporte un chin zilnic?

Să mai adăugăm și ingerințele de neeludat ale unei Europe progresiste, unde anularea identității personale, de grup, de neam este o cerință absolută, dar care este livrată diversionist, sub denumirea de drept la nediscriminare, să mai adăugăm propaganda pentru sexul fluid – oricând poți alege ce sex vrei să deții, chirurgia te ajută – să mai adăugăm interdicțiile cu privire la limbaj, la sintagme care devin indezirabile, tot din perspectiva progresiștilor, ei, bine, toate acestea vor „edifica” noul „om nou”, omul anulat în motivațiile și idealurile lui, căci idealul nu mai există, altul decât cel a cărui altitudine nu depășește genunchiul broaștei.

Omul nu mai aspiră în sus, ci către neant, căci neantul a fost reetichetat și redenumit rai. Un rai al egalității absolute, un rai asistențial, un rai al supraconsumului, deci, al supraofertei, un rai de plastic, dincolo de granițele căruia irizațiile vieții adevărate nici nu se mai întrevăd. Un rai în care un Cumpănașu devine regele orbilor și al surzilor, căci nu va mai fi de nimic de văzut și de auzit în și din zarea imediată, acolo unde, de regulă, se nasc visele mari ale umanității.