Încă din prima frază a eseului său comparativ, Jean-Pierre Longre anunță un soi de pendulare dialectică: „Când citesc din Cioran, mă gândesc adeseori la Queneau, iar când citesc din Queneau, mă gândesc uneori la Cioran”.
Prilej cu care aflăm și că între cei doi n-au fost niciodată „relații personale” (n-au întreținut nici corespondență), dar că – amănunt interesant – Queneau, ca lector al primelor manuscrise ale lui Cioran la Gallimard, a vegheat la debutul său; că era, deci, un veritabil cunoscător al operei sale, pe când habar n-avem dacă reciproca era valabilă…
Ce mai contează! Esențialul, aici, e această senzație (cvasi-proustiană) de retrăire, de recitire – de înrudire strânsă – pe care o resimte Jean-Pierre Longre la lectura celor doi autori, atât de diferiți la prima vedere.
Dar ce anume îi leagă, la urma urmei? O fi vorba de jocul intertextualității, practicat asiduu de ambele părți? Da, și asta, desigur, dar ar fi prea puțin ca să explice totul – unde mai pui că împart zisul procedeu cu o sumedenie de alți scriitori din secolul XX!
Într-adevăr, comparatistul îndrăgostit pune la punct un alt tip de abordare (deopotrivă, să-i zicem, tematică, stilistică, psihologică, metafizică): urmărirea firului roșu al obsesiilor ce „muncesc” subteran ambele opere.
De pildă, „pesimismul radical îmbinat cu un fatalism ironic”, între anumite texte din Tratat de descompunere, ca „Variațiuni pe tema morții”, și unele poeme din Clipa fatidică, ca „Dacă viața se duce” ori între „Asta nu mă sperie din cale-afară” și unele pasaje din „Paleontologie” (Demiurgul cel rău).
Or, paradoxal (ori mai degrabă firește, cf. susnumitei mișcări dialectice), cei doi vor împărtăși de asemeni jovialitatea, atât râsul nebun cât și faimosul „plânsurâsu” al lui Queneau – care la Cioran trece într-un „cinism” ce „dă într-o formă de burlesc ținând deopotrivă de comicul de situație și de limbajul fără perdea”.
Pentru ei există, deci, o „anulare a distanței dintre trivialitate și gravitate”. Eseistul avansează chiar ispititoarea ipoteză cum că „s-ar putea probabil analiza Tratatul de descompunere și alte volume din unghiul ‘plânsurâsului’ queneaunian (corespondentul perfect al acestuia în românește, râsu-plânsu, socotit o trăsătură de caracter a românului din moși-strămoși, e cu atât mai mult cea a unui Cioran, un masochist fără pereche).
Percutantă și paralela dintre romanul Duminica vieții de Queneau (cu al său epigraf hegelian după Alexandre Kojève) și „Duminicile vieții” (din Tratat…)!
La amândoi diagnosticăm o „căutare a păcii sufletești și a ne-dorinței”, chiar până la râvnirea pierderii Eului: „Să te evaporezi, să-ți pierzi numele și identitatea (precum Trouscaillon din Zazie în metrou) […]”. Iată-l și pe Cioran, „la începutul Ispitei de a exista”: „Ne e fatal, întotdeauna, eul pentru care optăm: să porți un nume înseamnă să-ți asumi un mod precis de prăbușire” [în românește de Emanoil Marcu, Humanitas, 1992, 2019].
Atari frământări queneaunieno-cioraniene sunt, vădit, puzderie: practicarea rând pe rând a tezei și a antitezei (fără nici un fel de sinteză), a lui „pentru și contra”, dar și – mai ales – cultivarea îndoielii, împinse până la paroxism la Cioran.
Acum pricepem noi mai bine de ce amândoi sunt cu precădere niște „gânditori fragmentari”; și totuși, pe undeva rămâne o diferență: „Se pare că romanul queneaunian are asupra aforismului cioranian avantajul de-a lăsa ușa deschisă unor soluții la impasurile existențiale. Fără însă a înlătura îndoiala”. (Bemolul final mai reechilibrează un pic balanța…)
Altă neasemănare în asemănarea lor: deși ambii dau dovadă „mai degrabă de voioșie”,„râdem mai cu poftă citindu-l pe Queneau decât citindu-l pe Cioran”. Voioșie izvorâtă poate tocmai din al lor „simțământ de insatisfacție”, „de stranietate”, din „atopia” – la o adică (am adăuga), din melancolia lor; iar aici am putea invoca dialectica kierkegaardiană: „Melancolicul are mai mult ca oricine altcineva simțul umorului”, și: „Scepticul are deseori cel mai ascuțit simț religios” („Diapsalmata”, în Sau… Sau…). Nu sunt „doi filosofi sadea, ci doi scriitori” – recte doi „losofi” (Jean-Pierre Martin dixit).
Vom căpăta la urmă și un desert: un plonjon în „exercițiul literar” al amicilor noștri, Exerciții de stil de Queneau și Exerciții de admirație de Cioran, unde există „[…] o oarece înscenare a limbajului, o teatralizare mai mult sau mai puțin conștientă a cuvintelor, «mască și confesiune» învăluire și dezvăluire metodică a limbii. Dar și scriitură cvasi-muzicală […]”.
De ce tocmai titlul acesta: Comorile incertitudinii? Pentru că: „Certitudinile exclud stilul […]” (Cioran, Silogismele amărăciunii [în românește de Nicolae Bârna, Humanitas, 1992]).
Iată cum a izbutit Jean-Pierre Longre să „elucideze chestiunea ca să se descotorosească mai bine de ea”, în chip savuros – pentru el însuși ca și pentru noi cititorii!
Conferențiar de literatură franceză și francofonă contemporană la Universitatea „Jean Moulin” (Lyon-3), autorul unor studii despre Raymond Queneau (Raymond Queneau en scènes, Presses Universitaires de Limoges, 2005), Francis Ponge, Jean Tardieu etc., al studiului La nouvelle francophone en Belgique et en Suisse (CEDIC, Centre Jean Prévost, Lyon, 2004), colaborator la diverse reviste, cercetătorul Jean-Pierre Longre excelează în domeniul literaturii române de expresie franceză și în traducere franceză.
Fondator și președinte al Asociației Rhône-Roumanie, de peste două decenii semnalează și recenzează neobosit majoritatea cărților de autori români traduse în Franța, de autori români scriind în franceză sau de autori francezi scriind despre România. Iar Une belle voyageuse. Regard sur la littérature française d’origine roumaine (Editura Calliopées, Paris, 2013) – relatând și al său coup de foudre din 1990 pentru ospitaliera și francofila Românie, ca invitat al unei prietene născute în Transilvania – cuprinde, mai ales, texte despre: Panait Istrati, Emil Cioran; avangardă (Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Gherasim Luca); teatru (I. L. Caragiale, Matei Vișniec); poeți de expresie franceză sau traduși (Basarab Nicolescu, Letiția Ilea, Horia Bădescu, Linda Maria Baros, Sanda Stolojan, Magda Cârneci; Lucian Blaga, Teodor Mazilu, Ioan Es. Pop); romancieri scriind în franceză sau traduși (Petru Dumitriu, Dumitru Țepeneag, Thomas Pavel, Virgil Tănase, Oana Orlea; Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Florina Iliș, Radu Țuculescu); autori de cărți despre România (Lucian Boia, Catherine Durandin).
Prezentare și traducere de Anca-Domnica Ilea
_____________
Cf. Jean-Pierre LONGRE, Richesses de l’incertitude. Queneau et Cioran / The Riches of Uncertainty. Queneau and Cioran, ediție bilingvă, tradus din franceză de Rosemary LLOYD, Black Herald Press, Paris-London, 2020.