Atraşi de strălucirea fără egal a Luceafărului de seară, mulţi te întreabă „ce stea e aia”, neştiind că planetele nu au acea scânteiere aparentă a stelelor produsă de turbulenţe şi impurităţi atmosferice. Zic „de seară” fiindcă alteori Venus este vizibilă pe cerul estic dinaintea zorilor şi până la răsăritul Soarelui, ca Luceafăr de dimineaţă. Fiind o planetă interioară cu 40 de milioane km mai apropiată de Soare decât Pământul, e logic ca ea să însoţească pe cer Soarele fie după asfinţit (elongaţie maximă estică), fie înainte de răsărit (elongaţie maximă vestică), după cum e poziţionată pe orbită – din perspectivă terestră – la stânga Soarelui ori la dreapta. Atunci când însă e în conjuncţie, adică situată pe direcţia Soarelui, planeta interioară (Venus sau Mercur) nu va putea fi văzută, afară de cazurile rare de tranzit peste discul solar, similare eclipselor de Soare, dar şi ele accesibile numai unor regiuni sau altele ale globului pământesc. Cât despre strălucire, înflăcăratul Rică îşi făcuse bine temele atunci când îşi grada superlativele declarându-i Vetei „tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul”, fiindcă Venus (magnitudine aparentă –4,4) întrece cu mult valoarea de –1,46 a lui Sirius („luminosul”), campioana stelelor vizibile cu ochiul liber. Dar de ce mai plusa acelaşi Rică „tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică” ? Deoarece Carmen Aurorae era unul dintre vechile imnuri patristice ale Bisericii: „Aeterne rerum Conditor,/ Noctem diemque qui regis,/ Et temporum das tempora /…/ Noctis profundae pervigil,/ Nocturna lux viantibus,/ A nocte noctem segregans./ Hoc excitatus lucifer,/ Solvit polum caligine” etc. Da, Lucifer, aţi citit bine, căci vreme de peste un mileniu Isus a fost desemnat de creştinii apuseni cu acest sinonim al Luceafărului, de unde şi onomastica Sf. Lucifer din Cagliari, episcopul Sardiniei (m. 370 d. Hr.), sau A doua epistolă sobornicească a Sf. Apostol Petru 1.19 („şi bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină ce străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre”), Isus însuşi numindu-se pe sine „stella splendida matutina” („steaua strălucitoare a dimineţii”) în Apocalipsa 22.16. Revista Luceafărul de dimineaţă (fără nici o pledoarie pro domo) are, prin urmare, toate motivele să le mulţumească şmecherilor care, vrând să glumească pe seama numelui ei, îi aduc de fapt omagiu. Creştini cu frică de cer, ţăranii noştri şi-au înmulţit sfinţii luminători adăugând Luceafărului Ciobanilor (Venus aspectat vesperal) un Luceafăr Porcesc (steaua Aldebaran), alt Luceafăr de Ziuă (steaua Sirius) şi Luceafărul cel Mare de Miezul Nopţii (steaua Vega).
Venus fiind cel mai apropiat dintre vecinii planetari (min. 37,2 milioane km), să-l vizităm deci mai întâi pe el, în răspăr cu ordinea faţă de Soare în care ar fi fost al doilea după micuţul Mercur. Iar pentru un vecin de nici o sută de ori mai distant decât Luna, în mod normal te-ai fi aşteptat să vezi astăzi NASA făcând naveta acolo, în loc să bată atâta drum până la Marte (54,3–399 milioane km), unde şi-a trimis o duzină de staţii automate de-a lungul ultimelor decenii. Numai că Venus e ultimul infern în care ţi-ai dori să ajungi. Sub pătura groasă de nori sulfuroşi ce-i ascunde veşnic relieful, efectul de seră a făcut din această lume un cuptor căruia i-ar fi venit mănuşă numele Vulcan. Ce putea fi mai ironic decât s-o identifici cu el tocmai pe patroana celui mai vestit salon de frumuseţe şi amor ? Anticii s-au lăsat păcăliţi de strălucirea norilor produsă de reflexia razelor solare. De fapt, capcana ce te aşteaptă dedesubtul lor este fatală. Prima sondă trimisă acolo, Venera 13, a avut parte de o primire atât de „călduroasă” la 1 martie 1982 (482° C şi 92 atmosfere !), încât s-a topit ca o îngheţată şi ruşii s-au lăsat de atunci păgubaşi. Aerul frige în aşa hal, că ploile de acid sulfuric nici nu mai ajung până la sol evaporându-se pe drum, iar relieful e lichefiat de râurile de lavă, stratificările dându-i un aspect de păienjeniş caracteristic, de unde şi denumirea de „arahnoide” aleasă pentru asemenea reţele. De dimensiuni aproape egale cu ale globului terestru, Venus se roteşte retrograd, poate ca urmare a unei catastrofale coliziuni din trecutul îndepărtat, o zi şi o noapte durând acolo 243 zile pământene. Răsărit de-a-ndoaselea, la vest, Soarele rămâne permanent mascat de plafonul norilor, cerul diurn galben-şofran fiind totuşi de două ori mai luminos decât seninul nostru, iar nopţile sunt pe cât de obscure, pe atât de sufocante. Nu există oceane să despartă cele patru continente venusiene, ci nişte depresiuni adânci de până la 2900 de metri. Cel mai întins continent, Afrodita (întrecând Africa de nord), e alungit ca un brâu peste ecuator şi străjuit de munţi la vest (cât Himalaya) şi la est. Dincolo de 60° lat. N se ridică platoul cu aspect tibetan al continentului Ishtar, mai întins decât Australia, cu muntele Maxwell la răsărit (11.800 m), câmpia Lakshmi, munţii Freya şi Akna (aproape 7000 m). Cele mai mici continente, Beta Regio şi Alfa Regio, arată ca nişte insule mâncate de prăpăstii. Cartografierea reliefului şi vederea tridimensională a peisajelor, cu detalii de 120-300 m, au devenit posibile numai graţie radarului, odată cu misiunea Magellan din 1989-1994. Şi totuşi, nici chiar imaginile acelui iad nu au şocat atât de mult ca memorabila fotografie din 14 februarie 1990 trimisă acasă de sonda Voyager-1 înainte de a părăsi pentru totdeauna sistemul solar : văzute prin teleobiectiv în premieră absolută de la o depărtare de 6 miliarde km, Venus şi mai palidul Pământ erau doar nişte atomi insesizabili, mai mult ghiciţi în spaţiul negru fără de sfârşit. O fotografie la care ar trebui să mediteze orice limbric care se crede cineva pe această „boabă de piper”, vorba Dinescului, şi care-ţi aminteşte proverbul rabinilor „De departe toţi oamenii par buni, nu te apropia prea mult”. Pe Galileo, care s-a apropiat cel dintâi de ea cu luneta lui, planeta Afroditei l-ar fi îngrozit totuşi mai puţin decât propriul nostru infern. Oare degeaba îşi criptase dânsul descoperirea că Venus avea faze precum Luna (dovadă heliocentristă) prin anagrama „Haec immatura a me jam frustra leguntur o y” („Degeaba cules-am eu aste necoapte roade”), o genială deghizare a constatării „Cynthia figuras emulatur Mater Amorum” („Mama Iubirii reproduce înfăţişările Lunii”) ? Mirosul de carne arsă al rugurilor Inchiziţiei încă se mai simte. În anul 2010 spre exemplu, Biroul de Brevete şi Mărci al Statelor Unite a interzis publicitatea şi exploatarea a 5135 de invenţii şi descoperiri ca fiind „prejudiciabile pentru securitatea naţională”, conform unei legi din 1951. Iată deci că, pe lângă teluric, atmosferă şi dimensiuni, Venus şi Pământul mai au în comun şi „noaptea fără stele” – de la Confucius metaforă a ignoranţei omeneşti.
Şapte nume româneşti, toate feminine, ne fac cinste pe tărâmul Afroditei : craterul Elenei Văcărescu din regiunea Nsomeka Planitia, patera (= formaţie vulcanică) sopranei Hariclea Darclée şi alte cinci cratere mai mititele, de câţiva kilometri – Irinuca, Natalia, Zina, Esterica şi Veta. Cum care Veta ? A lui Maţe-Fripte, cine alta („tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul” etc.) cu care şi începu acest popas venusian. Întrebarea e cine-s celelalte (Zina care-ţi bagă-n faliment uzina ?) şi ce caută „Esterica” între numele feminine „româneşti”. Să fi greşit ăia de la U.A.I. transcrierea originalului „Isterica” ?