Anul trecut a apărut volumul postum de poeme Autoportret, al scriitorului și medicului Banu (Șerban) Rădulescu (n. 12 februarie 1924 – d. 9 decembrie 1998), inițiatorul și primul redactor-șef al publicației Memoria – revista gândirii arestate și întemeietorul „Fundației Culturale Memoria” (1991). Cine este autorul? Doar cei care prefăcându-se – date fiindu-le opiniile politice – ar putea răspunde că nu i-au auzit numele și că nu-i cunosc opera, măcar cea instituțională, edificată în puținii ani pe care i-a trăit după evenimentele din Decembrie ’89!
Omul de cultură, scriitoarea și excepționala traducătoare din lirica lusitană și spaniolă, Micaela Ghițescu, de la a cărei dispariție se vor împlini în primăvara aceasta doi ani, director al Memoriei, dezvăluia că nașterea respectivului periodic – un vis împlinit al lui Banu Rădulescu – avea o „motivație și un scop”.
Între 1955 și 1964, sub presiunea unor foruri internaționale, comuniștii au fost siliți să rărească deținuții temnițelor politice, slobozind parte dintre aceștia dincolo de gratiile unde zăcuseră ani… Au făcut-o, dar zvârlindu-i într-o altă închisoare, una fără gratii, înconjurată de sârmă ghimpată: propria lor țară. Temându-se de ceea ce „eliberații” ar putea relata despre crimele făptuite și ororile din pușcării, i-au obligat, sub amenințare și semnătură, să nu dezvăluie niciodată și nimănui locul unde fuseseră închiși, ce au trăit acolo (citește, pătimit), cu cine au împărțit calvarul … „Iar noi, orbiți, neștiutori, nepregătiți, le-am acceptat această nouă viclenie, și i-am lăsat să ne pună din nou călușul” (Micaela Ghițescu ispășise ea însăși o condamnare politică de trei ani). Au survenit însă evenimentele sfârșitului deceniului nouă, o descătușare; „se putea spune cu voce tare ceea ce fuseserăm siliți să tăcem.” Banu Rădulescu a completat numele publicației orientând-o astfel și tematic: revista gândirii arestate.
Autorul noii apariții editoriale – un proiect al Fundației susținut și de Administrația Fondului Cultural Național –, a absolvit în 1943 liceul militar „Nicolae Filipescu” de la Mânăstirea Dealu, școală de elită desființată de Bodnăraș după preluarea deplină a puterii în România (și relocată mai târziu la Predeal și Breaza). În adolescența liceală, aplecarea spre literatură și talentul i-au fost descoperite și cultivate de profesorul său de limbă română, Augustin Z.N. Pop, viitorul mare eminescolog, sub auspiciile căruia va debuta devreme, în Flamuri, o revistă literar-artistică a liceelor militare. După absolvire, se înscrie la Facultatea de Medicină din București, intenționând să devină medic militar. Destinul a fost însă altul: în anul al doilea, va fi arestat de „organele” represive pentru „fapta” de a fi scris epigrame care vizau pe Ana Pauker, Gh. Gheorghiu-Dej și Vasile Luca, acel „trio” sinistru împreună nu pentru multă vreme în lozinca scandată la paradele reperiste – „Ana”, Luca și cu Dej/Bagă spaima în burghej(i)”. Cu toate că a fost achitat (1947) în procesul care a urmat reținerii sale, va fi epurat din cadrele armatei și trecut în rezervă cu gradul de sublocotenent-medic.
Spera să-și continue studiile însă, în vara anului 1948, când era preparator (la Catedra de Anatomie condusă de prof. dr. Gr. T. Popa) este din nou arestat și condamnat la 10 ani de închisoare corecțională pentru tentativa de trecere frauduloasă a frontierei spre Turcia. A trecut prin mai toate pușcăriile comuniste, între care: Jilava, Pitești, Gherla – de unde va fi eliberat în august 1954.
În 1956, stagiar fiind la „Filantropia” este din nou ridicat – fuseseră mișcările anticomuniste din Ungaria, urmate de represiunea cu tancurile sovietice. Eliberat, până în noiembrie 1962 va fi medic în județul Hunedoara; apoi, prin concurs, medic de medicină generală pendinte de o policlinică a Sectorului 1.
În 1964, condițiile de detenție și muncă își spun cuvântul: se îmbolnăvește grav de plămâni. După internări repetate, e nevoit să abandoneze medicina și să se pensioneze, dedicându-se exclusiv activității literare.
Ne-am cunoscut cu prilejul unuia dintre simpozioanele organizate de Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști din România (S.M.S.P.R.), înființată în 1990 de subsemnatul împreună cu dr. C. Bogdan și dr. Cornel Ionescu, președinte ales fiind prof. dr. Constantin Dimoftache (biofizică medicală) – scriitorul C. D. Zeletin.
Banu ieșise din Sala de Consiliu a Facultății de Medicină, unde avea loc reuniunea, să fumeze în holul vast din spatele celebrelor coloane ionice și a statuii lui Carol Davila, întemeietorul învățământului medical superior. Privea cu interes medalioanele și plăcile comemorative ale unor medici-scriitori aplicate de S.M.S.P.R., atunci încă puține la număr.
– Admir inițiativa voastră; și eu m-am implicat în memorialele fostelor temnițe comuniste de la Sighet și Jilava („Fortul 13 Jilava”). Iar aula aceasta splendidă, cândva plină de busturile înaintașilor noștri ar trebui să devină ceea ce era: un „panteon” imagistic de istoria medicinii…
Jurnalista tv, Marilena Rotaru relatează pe un site web despre „discuția” pe stradă și molestarea lui Banu Rădulescu de către „oameni de bine”, în ianuarie 1991, când scopurile Fundației și ale revistei „Memoria” deveniseră publice… și „deranjau” pe nostalgicii fostului regim.
Binevoitor, la solicitarea mea, Banu Rădulescu – mi-a încredințat o bibliografie restrânsă a scrierilor sale pentru a le include în articolul ce-l privea din lucrarea Literatura artistică a medicilor, vol. I, apărută mult după definitiva sa plecare (2009).
Astfel, prima sa culegere de nuvele, Dincolo de așteptare a putut s-o publice abia după ce împlinise 30 de ani (1967), când va fi primit membru al Uniunii Scriitorilor. Au urmat – povestiri și romane – Verdictul, Lumină și piatră, Oameni și oameni, Păsările mari nu cântă, Nimic despre fericire (premiată de Asociația Scriitorilor din București) În iarbă cu fața la soare.
În 2018, din inițiativa dr. Corina Anca Rădulescu-Bach (Germania), una din cele două fiice ale medicului-scriitor (Corina și Anda), apare la Berlin Autoportret – Poezii. Această ediție restrânsă a fost completată cu manuscrise din arhiva personală a fiicei sale, rezultând actuala culegere, într-un concept și design asigurat de lect. univ. dr. Corina Gabriela Duma, de la Universitatea Națională de Arte din București.
Ilustrațiile sugestive ale volumului sunt preluate din Caietele de schițe ale cunoscutului pictor și grafician Mircia Dumitrescu, membru corespondent al Academiei Române, bun prieten cu Șerban (Banu) Rădulescu, alăturat autorului și la crearea Fundației Culturale Memoria.
Prof. dr. Nicolae M. Constantinescu, președintele Fundației, semnează prefața pe care o intitulează „Sufletul lui Banu Rădulescu trăiește”, din care cităm: „(…) două momente definitorii l-au format: școala de caractere de la Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu și școala suferinței îndurate în închisorile prin care a trecut. Ambele i-au șlefuit tăria, perseverența și dăruirea cu care s-a dedicat nu fără [adversități și obstacole materiale] realizării de excepție, care a fost și este revista Memoria.”
Cu ocazia „Zilelor Revistei Convorbiri Literare” (Iași, 2020) juriul prestigioasei publicații a acordat revistei gândirii arestate Premiul Național „Iacob Negruzzi” pentru cea mai bună revistă literară. În nr. 113 (4/2020) al publicației, numeroase personalități semnează cu prilejul celor 30 de ani de la apariție texte omagiind valoarea ideologică, politică, istorică și culturală a publicației, din tot acest arc de timp. Între acestea: Mircea Carp, Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, Alex. Ștefănescu, Anatol Petrencu, Ion-Andrei Gherasim, Andrei Dimitriu, Doina Jela, Ruxandra Cesereanu…
*
Șerban (Banu) Rădulescu nu figurează în istoriile literare apărute, inclusiv cele de după 1990. O singură mențiune în Dicționarul de literatură română contemporană al lui Marian Popa (Ed. Albatros, p. 510, 1971) și citarea numelui său în Enciclopedia exilului literar românesc (Florin Manolescu), ca prefațator al unui volum memorialistic (Valérie-Nicole Grossu, p.725). M. Popa, amintind că în 1965 revista Ramuri îi premiază nuvela Merii de câmpie, comentează culegerea de nuvele (din 1967, Dincolo de așteptare) care evocă momente ale rezistenței față de fascism și, rezumând subiectul, evidențiază stilul concis al romanului Verdictul (1970).
Din antologia recentă, care își așteaptă cronicarii avizați, poezia care dă titlul volumului Autoportret e definitorie, credem, pentru lirica sa. Bardul vrea să afle cum îi este în realitate chipul. „Tare-aș vrea să știu: cum oare/ Sunt la chip și-nfățișare?/ Mă arăt pieziș și șui/ Sau m-asemăn orișicui?// Pleoapa de ce-mi pare grea,/ Parc-ascunde noaptea-n ea,/ Și de ce se bate ochiul –/ Potolit cu dedeochiul,/ În cafea la ghicitoare -/ Când lumina prea mă doare? (…) Pentru chip și-nfățișare,/ Dintre toți, eu cel mai bine-/ Știu cum sunt./ Și mi-e rușine/ Că nu-i nimeni – cine? cine?/ Să mă vadă-atât de bine!”. Tematic, subiectele inspiratoare sunt minore; peste tot – o anumită și delicată bonomie, cu metafore deloc încriptate, versuri scurte, cu rime firești, uneori catrene, alteori așezarea în pagină e polimorfă (ca în balade), totul oferind cititorului o lectură facilă. Psalmul nopții – e o tulburătoare poezie scrisă în închisoare pe un petic de hârtie de 5 pe 5 cm. E o destăinuire și o rugă îndreptată către divinitate. De altfel, nu sunt puține dialogurile imaginare cu Cel de Sus. „Lumina,/ Când prin ochiul ferestrei îmi umezește caietul cu stihuri -/ Mi se pare că tu ești./ După cum, tot pe tine,/ Te bănuiesc în atâtea și atâtea povești./ Din presimțirea ta/ A împrumutat și vântul dezmățul în trântă cu iarba./ Dezmorțește-mi, Doamne, din nepricepere cuvântul,/ Că vreau să te cânt!” (…). Unele dintre poeziile de dragoste sunt cu dedicații. Glumind, o pastișă, trimite cu gândul la Minulescu dar și la Topârceanu (Parodii originale) în Romanța celei care minte: „Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine,/ dar fiindcă nu pot să fiu crud,/ înșeală-mă – e vechi păcatul – însă ai grijă să n-aud.// Că dac-aud e vai de tine,/ la nervi tu știi că-s violent/ și s-ar putea să-ți ripostez/ c-un argument mai contondent.// În cinstea ta cea mai fâșneață/ din toate fetele ce sunt,/ m-am copt ca para mălăiață/ și-am risipit averea-n vânt. (…) Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine,/ dar fiindcă data fixă doare,/ te rog amână-ți adulterul/ pe săptămâna viitoare.” Înaintea recentului volum de poezie, scrisese versuri pentru copii, duioase, amintind de T. Arghezi: Poveste cu cei 5 anișori ai Andei, adăugate la finele Autoportret-ului. „Coada veveriței moale,/ toc stufos muiat în lună,/ scrie Andei o scrisoare/ pe o coajă de alună.// (…) Obosită, stă o clipă. Apoi. Uluind pe toți,/ ca un arc viu iar țâșnește/ drept brăduțului în moț// (…)”. (Din Scrisoarea unei veverițe mici către Anda). Ori „Scrisoare pentru Ruxandra mică”: „Mai am și-acum pe-obraz sărutul tău,/ întâiul tău sărut curat din viață,/ ca un senin ce-a coborât pe-un hău,/ Ruxandra mea, fragilă dimineață!// Tu n-ai știut și n-ai să știi vreodată/ gurița ta micuță cât mi-a dat,/ când ai lăsat pe fața-mi vinovată/ cel mai curat din lume sărutat.// (…)”
Corina Bach: „Eu mi-am permis să public poeziile găsite în manuscrisele tatălui meu pentru că mie mi-au plăcut, deși el spunea mereu că el nu este poet… Sper să nu fie supărat pe mine… Cu atât mai mult mă bucur că există și în afara persoanei mele interes pentru aceste poezii.”
Banu Rădulescu s-a încercat și în epigramistică. (O țintă, prietenul medic-pictor Corneliu Petrescu, alteori – el însuși).
Într-un epitaf:
„Marelui scriitor”(Și mie):
„A trăit cinstit/ Dar și… necitit.”
Banu Rădulescu, Autoportret, poezii, Ed. Fundației Culturale Memoria, București, 2020
Memoria, revista gândirii arestate, nr.113 (4/2020)
Memoria, revista gândirii arestate, nr. 100 (3/2017)