Loc comun, de la manualele de liceu la lucrările academice, Ureche inaugurează direcția laică a istoriografiei moldovene1. El are meritul de a fi încheiat o perioadă (a operelor encomiastice, realizate sub poruncă și supraveghere domnească, semnate de călugării Macarie, Eftimie și Azarie) și de a deschide o tradiție în care îi vom regăsi pe Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae Costin ș.a.
În paginile introductive ale letopisețului, cronicarul își expune viziunea despre întreprinderea sa. Recuperarea trecutului trebuie realizată atât pentru valoarea educativă și formativă a generațiilor viitoare, cât și pentru fixarea în istorie a Țării Moldovei, de la cap și începătura moșilor2. În viziunea sa, o țară înseamnă nu doar origine identitară de neam și limbă, afirmând cu exemple că de la Rîm ne tragem, ci și înscriere în istorie. Înțeleasă ca o profesiune de credință, raportarea la adevărul istoric presupune o documentare serioasă. Sunt cercetate cărțile și izvoadele și ale noastre și cele striine, cu refuzarea declarată a condiției unui scriitoriu de cuvinte deșarte. Un astfel de statut este parțial imputat predecesorilor din cauza absenței documentării: scriitorii noștri n-au avut de unde strînge cărți, că scriitorii dentăiu n-au aflat scrisori… Nu doar condiția socială, ci și nivelul modest al formării intelectuale, fiind mai mult proști decît să știe carte, i-a făcut tributari inspirației mai mult den snoave și den povești ce au auzit unul de la altul. Refuzând o asemenea abordare a reconstituirii adevărului istoric, compromisă prin înseși bazele ei (snoave și… povești), Grigore Ureche va proceda la lectura documentelor necesare unui demers asumat cu probitatea unui mare vornic, dar și a unui prim și conștient cronicar. Va restrânge aria izvoadelor la cele două opere de importanță istorică: letopisețul nostru cest moldovenesc și letopisețul cel leșesc, reținând și Cosmografia universală a lui Sebastian Münster3. Digresiunile care îi colorează relatarea sunt dominate de concepția teologică, specifică epocii medievale. Inserând paragrafe de învățătură și certare, cronicarul își valorifică experiența de viață, argumentând motivul fortuna labilis cu citate biblice. Datele privind istoria Moldovei le preia, masiv și în principal, din letopisețul nostru cest moldovenesc și din letopisețul cel leșesc4.
Lectura urmată de studiul comparativ al textelor îi permite:
1. să corecteze inadvertențele de însemnarea anilor la care trimit cele două letopisețe, potrivind vremea și anii5,
2. să completeze spațiile albe, cu informații despre ce să va fi lucratu în zilili unor domnitori, omise de cronicarii străini6,
3. să restaureze adevărul, acordând credit letopisețului leșescu…, că poate fi mai adevăratu…, atunci când letopisețul nostru… nimica nu scrie. Invers, când cronicariul cel leșesc nimica nu arată, sau o face foarte pre scurt, din varii motive, Ureche se bazează pe ce scrie letopisețul cestu moldovenescu...
Timpul narațiunii aparține celor două cronici din a căror lectură atentă și comparată înțelege că nesfârșitele lupte pentru domnie ori pentru supremație social-politică între familiile boierești sunt o constantă a vieții Moldovei. Perceperea acesteia de către străini ca țară mișcătoare și neașăzată este corectă. Înainte și după Mușatini, stabilitatea dinastică este compromisă de nenumăratele lupte pentru tronul țării, dorit și obținut cu ajutor intern, urmare a comploturilor boierești, ori extern, implicându-i pe turci, leși, tătari ș.a. Când este asigurată, pacea domniei este totuși marcată de războaie și incursiuni de pradă în vecinătatea imediată. Li se răspunde prompt și de multe ori atacatorul, cu multă pradă… s-au întorsu napoi fără nici o zminteală. Toate evenimentele timpului narat sunt consemnate atent, prin coroborarea datelor din cele două letopisețe. Raportarea cronicarului la timpul diegetic nu este constantă. Deși ne asigură că opera sa presupune o sinceră restabilire a adevărului, ordonând informațiile pe care le-am tocmit careleș la locurile sale, descoperim și intervenții subminate de unde ale subiectivității sale, indirect exprimată, dar subînțeleasă din trăirea unei realități de multă bucurie și veselie ori multă scîrbă, alături de un domnitor iubit sau urât și trădat de boieri7.
Condiție asumată de cronicar, obiectivitatea poate fi urmărită și la nivel stilistic, tradusă prin selectarea unor verbe8. Întotdeauna informația creditată ca adevărată stă sub semnul verbului a scrie/a nu scrie, cu rare variante sinonimice, în formă negativă: nu arată, nu spune și nu însemnează: scrie la letopisețul cel leșesc..., scrie letopisețul cesta moldovenescu…, letopisețul cel moldovenescu… nimica nu scrie…, cronicariul cel leșescu nimica nu scrie… ori… nimica nu arată, iară letopisețul cel leșescu nu spune…, sau nimica nu însemnează... Prin aceste verbe, raportarea la timpul istoric al evenimentelor este indubitabilă: dacă așa scrie, înseamnă că așa s-au petrecut lucrurile! Este convins că cititorul va înțelege ușor că nu scriu toți într-un chip, iar micile diferențe de notare (mai pe larg într-un letopiseț sau mai pre scurtu în altul) sunt anulate printr-o lapidară concluzie: ci oricum au fost, tot să tocmescu, că au fost izbînda lu Ștefan vodă. Minunat lucru!. Preponderent folosit, a scrie exprimă siguranța cronicarului care doar comunică adevărurile restabilite, dar prin acesta, el acoperă doar o dimensiune a limbajului – tranzitivitatea9. Verbului tutelar, a scrie, i se adaugă alte verbe simple ori aflate în componența unor locuțiuni și expresii. Din paleta modurilor și timpurilor verbale, Grigore Ureche selectează gerunziul: apucîndu, văzîndu, înțelegîndu, prinzîndu, petrecîndu etc., prin care motivează cauzalitatea unor acțiuni10 și indicativul, cu perfectul compus: au părăsit, au lăsatu, au tăiat, au plătit, s-au vorovit, s-au întorsu, fost-au ș.a., folosit atunci când acțiunile trecute și încheiate sunt asumate de cronicar, plecând de la una sau de la ambele letopisețe. Mai rar apelează la perfectul simplu: fu, făcu, nu vru, pierdu etc., cunoscut ca al doilea timp al narativității obiective, descriptive, neutre, epice... și la imperfect: zăcea, făciia, snopiia, junghiia ș.a., timp al perspectivelor, deschise deopotrivă spre trecut… și prelungind în nedeterminat durata acțiunilor verbale11. Dincolo de acest joc al verbelor capabile să-i redea perspectiva obiectivă, asumată de la începutul cronicii, există alte mijloace verbale în măsură să-i personalizeze detașarea de evenimentele prezentate. Un exemplu îl constituie utilizarea verbului a zice, în câteva situații, suficiente pentru a-i urmări diacronia până la expresia zic să fie zis… Mai întâi, verbul apare în letopiseț ca sinonim al lui a scrie, egalându-l ca încărcătură veridică și prin subiectul marcat: scrie la letopiseț de zice că…, scrie și cronicariul lor, de zice că… De observat combinarea celor două verbe, sugerând parcă imaturitatea semantică a lui a zice, fiind folosit sub aureola tutorială a lui a scrie. El se eliberează, primind subiect propriu, în propoziții de felul: craiul Albrihtu zicea că…, Mateiașu, craiul ungurescu… zicea că. În ambele grupaje, exprimarea urmează pagina textelor coroborate, asigurând cronicarului o evidentă independență și neutralitate în relatare. Următorul nivel îl reprezintă folosirea verbului în formulări cu subiect exprimat, dar cu trimitere clară spre impersonal, zic: zic unii…, zic că au fost la liturghie…, zic că au fostu scoțînd ochii… Subînțelegerea unei apropieri de diateza reflexiv-pasivă este evidentă, tocmai prin prezența pronumelui subiect, unii. Zic unii se poate foarte ușor citi: se zice de către unii. Dar unii, ca autori ai informației, nu înseamnă Ureche, cronicarul care se dezice de o informație greu de controlat și deci incertă. Conștiința responsabilității actului scris, constant afirmată și motivată în cronicile lui Costin și Neculce, este la Ureche în faza de început. Ea se manifestă atât în controlul surselor documentare, cât și în încercarea de a-și păstra neutralitatea, sau sensul obiectivității12 mai ales când vede/simte că pierde controlul informației, sub aspectul veridicității ei. El are intuiția unei asemenea atitudini față de un potențial cititor, apelând la formulări impersonale de felul celei discutate, punct de plecare spre expresia finală zic să fie zis…
O etapă intermediar – diacronică este: zic să să fie arătat… sfîntul mucenicu Procopie…, zic unii să să fie arătat… sîntul mucenicu Dimitrie…, cu verbul a zice atașat unui alt verb, a se arăta…, alcătuind o expresie al cărei conținut hagiografic îi asigură, în epocă, suficientă credibilitate omului Ureche, fiind de a și crederea acest cuvînt, dar de adevărul căreia se delimitează cronicarul. În alte situații, încărcătura reflexiv-pasivă se valorifică extrinsec în cronică, căci, prin educația și practica vieții creștin-ortodoxă, ca om crede în semnele trimise de Dumnezeu, dar ca autor rămâne fidel ideii de obiectivitate. Consemnarea semnelor, fidelă și uneori în detaliu13, aparține omului Ureche, cronicar subiectiv în capitolele de învățătură și certare..., dar obiectiv în prezentarea cronologică a evenimentelor.
Ultima treaptă a expresiei zic să (le) fie zis14 reprezintă gradul 0 al nonimplicării lui Ureche, punctul de maximă obiectivitate pe care l-a atins. În naratologia modernă, am putea vorbi de perspectiva narativă externă, cu autorul complet detașat, simplu narator care doar expune evenimentele trăite de personajele ce știu mai mult decât el. Cronicarul se va plasa în mod voit în afara scenelor prezentate, refuzând orice incursiune în subiectivitatea personajelor pentru a nu relata decît faptele și gesturile lor văzute din afară, fără niciun efort de explicare15. Gramatical, expresia folosește același verb, a zice, la două moduri și timpuri diferite: indicativ, prezent – cu cele două valori, ca timp narativ, cu anularea distanței dintre timpul narat și al narării, din moment ce scriitorul aduce timpul narațiunii în timpul cititorului și ca timp istoric, ce permite actualizarea faptelor, prin aducerea lor din trecutul evenimentelor în prezentul elaborării enunțului16. La conjunctiv, același verb exprimă acțiuni potențiale ca realizare, dar a căror desfășurare este pusă sub semnul incertitudinii. Stilistic, timpul perfect al acestui mod trimite la manifestări ireale, iar folosirea lui corespunde perfect stării de ezitare a cronicarului. Semantic și în totalitatea ei, expresia redă atitudinea de refuz al asumării unei informații care i-ar fi alterat obiectivitatea, rezistând tentației de subiectivare a relatării unei întâmplări, fie ea și deosebită.
Lectura letopisețului arată că expresia este folosită atunci când faptele exced o așa-zisă normalitate a epocii feudale în care se consumă lucruri spurcate, răotăți și belituri, incluzînd și pedeapsa supremă: le-au tăiat capetile boierilor trădători, boieri care l-au viclenitu pe domnitor, trădându-l sau, mai mult, l-au omorît în cetatea Sucevii17.
Prima utilizare a expresiei este legată de domnia lui Alexandru Lăpușneanu. Cea dintâi din cele două (1552-1561; 1564-1568) este prevestită de omor mare și iarnă grea, semne de rău augur, dar fără importanță pentru domnitorul preocupat de familie și de așezarea țării. A doua începe cu discuția domnitor – boieri, trimișii lui Ștefan Tomșa cu un mesaj clar: să-i spuie că țara nu-l va, nici-l iubescu. Răspunsul, imposibil de controlat de cronicar, este pus sub semnul expresiei zic să le fie zis Alixandru vodă, urmând citarea exactă a cuvintelor redate în text: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei și de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dînșii și tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”. O lectură superficială ar conduce la concluzia că păstrarea ghilimelelor este un gest minor, legat de exactitatea reproducerii scenei; în fond, este un alt argument în favoarea aceleiași depersonalizări a cronicarului, care-și rezervă doar dreptul de a cita. Procedeul îi permite lui Ureche să transmită o informație atașată autorului ei, informație pe care nu o poate verifica18. Comentariul său, plasat la sfârșitul acțiunii sadice a domnitorului care au tăiat 47 de boieri…, fără altă curte, este redus la dimensiunea unei fraze: și așa după atîta nedumnezeire, îi păriia că ș-au răscumpărat inima. Odată plasată sub semnul nedumnezeirii, crima diabolic urmărită și înfăptuită de Lăpușneanu îl scutește de alte interpretări, în mare parte subiective19, datorate concepției de clasă, empatiei, atitudinii de revoltă față de acțiunea domnitorului etc.
A doua folosire a expresiei este legată de domnia lui Ion vodă, ce-i zic Armeanul. Originea neclară a acestuia este redată prin dubla folosire a aceluiași verb, cu două subiecte diferite, dar la fel de impersonale, unii și alții: unii zic că au fost ficior de armean, alții zic că au fost ficior unui Ștefan vodă. Delimitarea cronicarului de cele două afirmații privind descendența lui Ion vodă se bazează pe aceeași conotație reflexiv-pasivă: unii zic..., alții zic, adică se zice de către cineva, mai ales că ultima trimitere se face spre un ipotetic Ștefan vodă, unul oarecare și greu de identificat istoric și social, din moment ce pentru urmașul la tron nu se mai respecta cutuma veacurilor, respectiv de a fi sămînță de domnu. Ca dispunere textuală, reținem simetria plasării expresiei, fapt care, printre altele, contribuie la evitarea monotoniei relatării. La Lăpușneanu, expresia este plasată la începutul celei de-a doua domnii, contribuind la fixarea unor trăsături ale unui domn hotărât și bun cunoscător al boierilor. La Ion vodă, o întâlnim la sfârșitul domniei, faptele lui belituri și morți groaznice fără dumnezeire ce făciia20 condamnându-l la o moarte necunoscută lumii moldave: l-au legat de coadile a doao cămile și l-au slobozit prin tabără di l-au fărămat. Și aici, Ureche se delimitează de relatarea textuală a morții domnitorului. Chiar inedit și memorabil prin cruzime, sfârșitul acestuia poate fi asumat de cronicarul obișnuit cu acele morți groaznice... destul de frecvente la nivelul clasei sale. Dar, ceea ce nu-și asumă este comunicarea verbală a personajului. Plasarea ei sub semnul probabilității, dată fiind imposibilitatea unui control al exprimării, se face apelând la aceeași expresie care neutralizează implicarea cronicarului: zic să fie zis Ion vodă. Marca unei delimitări obiective o constituie reproducerea exactă a spuselor domnitorului, folosind ghilimelele: „Caută că eu multe feliuri de morți groaznice am făcut, iară această moarte n-am știut să o fiu făcut”. Și aici, semnul de punctuație este învestit cu valențe stilistice, redând trecerea de la stilul indirect la cel direct, prin citare. Ambele personaje reacționează verbal, exprimându-și emoțiile momentului, moment pe care Ureche nu și-l asumă. Utilizarea expresiei însoțită de citarea informației exclude orice urmă de atitudine participativă, expresie a subiectivității sale. Deși ar fi putut-o face, faptele fără dumnezeire și cruzimea morții domnitorului rămân fără comentarii. Și aici, conservarea obiectivității impune o exprimare laconică: Așa au fost sfîrșitu lui Ion vodă. Acest Ion vodă au domnit trei ani.
În ambele scene, relatarea se face dintr-un exterior care, spațial și temporal, îi permite cronicarului o reală detașare. Ajuns s-o utilizeze, expresia îi permite să-și exprime poziția: el știe mult mai puțin decât personajele sale, respectiv Lăpușneanu și Ion vodă. Drumul până la cristalizarea ei poate fi urmărit de-a lungul textului, de la siguranța asociată verbului a zice la nesiguranța unor afirmații: zic unii/ zic alții… și până la expresia totalei detașări: zic să (le) fie zis.
_______________
1 … adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigore Ureche , cf. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Europeană Drăgan, Editura Nagard, 1980, p 20; … cronica lui Grigore Ureche deschide pentru literatura noastră veche… o eră nouă… cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, postfață și bibliografii finale de Dan Simonescu, prefață de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, București, 1980, p. 270 … prin această cronică, literatura istorică românească dobândește, de la început, evidența și desfășurarea firească, cf. Eugen Negrici, Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, Editura Minerva, colecția Universitas, București, 1972, p. 11… Grigore Ureche încununează tradiția scrierilor nefictive… în care… își fac loc – timid în comparație cu Costin sau Neculce – interpretarea faptelor, portretul, caracterizarea, cf. Mircea Scarlat, Postfață la Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Minerva, București, 1978, p. 202.
2 Toate citatele, culese cu aldine, sunt din Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, postfață și bibliografie de Mircea Scarlat, Editura Minerva, București, 1978.
3 Din aceasta preia informațiile referitoare la Povestea și tocmeala altor țări, ce sîntu pinprejur: Țara Leșască, Țara Tătărască, De împărățiia turcilor, Țara Ungurească de jos și Ardealul de sus… cf. N. Cartojan, op. cit., p. 271-272. Pe lângă izvoarele amintite, Ursu consideră că o altă sursă de inspirație, nedocumentară, a fost folosită de cronicar în intervalul 1587 – 1594, când totuși, povestește fapte după amintiri, nu după izvoare scrise, mai precis după mărturii ale tatălui său, Nistor Ureche… cf. G.G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, Editura Minerva, colecția Universitas, București, 1972, p.101.
4 N. Cartojan, op. cit., p. 271: Cronika Polska, 1597, prelucrată și continuată de Ioachim Bielski, după textul tatălui său, Marcin Bielski.
5 Un prim exemplu îl constituie fixarea datei de început a domniei lui Alexandru vodă cel Bătrîn și Bun… Letopisețul nostru cest moldovenesc scrie că au fost cursul anilor 6907 <1399> aprilie 25, cînd au stătut domnu Alexandru vodă; iară letopisețul cel leșesc scrie că au fost vă leatul 6921 <1413>.
6 Că poate fi că nu au știut di toate…, ori că nici un războiu cu niminea nu au făcut, că nu au fostu niminea ca să-i stea cineva împotrivă…
7 Prezentarea unei fapte eroice, care-i motivează o asemenea stare, este bogată în detalii. Vezi, de exemplu, capitolul Cînd au prădat Bogdan vodă Țara Leșască, ajungîndu pănă la Liov. În schimb, sentimentul de tristețe este exprimat într-o frază care rezumă o informație incomodă cronicarului: scrie la un letopiseț moldovenescu, de zice că pre acesta Ștefan vodă l-au otrăvit doamnă sa.
8 Valoarea verbului a fost subliniată și de Eugen Negrici, op. cit., p.13: Avînd de reprodus fapte urmate de fapte, modificări nesfîrșite și rapide de domnii… cronica dă un net cîștig de frecvență verbului în raport cu calificarea.
9 Vezi Tudor Vianu, Dubla intenție a limbajului și problema stilului, ediție îngrijită și introducere de Geo Șerban, Editura pentru Literatură, col. BPT, București,1966, p. 11-23.
10 Aceste gerunzii contractive sunt indispensabile expunerii lui Ureche. Ele semnalează de regulă declanșarea unei noi acțiuni (și narațiunea istorică este o înseriere de acțiuni!), ori continuarea ei pe alt povîrniș. Cf. Eugen Negrici, op. cit., p.141.
11 Pentru valorile celor două timpuri, v. Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, seria Litere, Iași, 1999, p.209-210.
12 Vezi G. Călinescu, op.cit., p. 20.
13 Vezi și acele semne rele… care… s-au arătat oastei craiului Albert, la debutul campaniei în Moldova lui Ștefan (1497), de la simple accidente (înecarea unui cal și risipirea boilor de la carele de transport) la întâmplări memorabile prin valoarea lor simbolică (un țăran nebun prezice sfârșitul prost al campaniei, pre un șleahtici l-au dătunatu suptu cortu… și, foarte grav, un preot al lor, slujind liturghie, au scăpatu cuminicătura lor jos…).
14 O variantă, perfect sinonimică, este zic să-l fie aflat în viclenie… Ștefăniță vodă au tăiat pre Arburie hatmanul… și apoi… într-același an… pe ficiorii lui Arburie, pre Toader și pre Nichita… Pedeapsa capitală e motivată de bănuiala de viclenie… De trădarea reală ori falsă a cunoscutei familii boierești, cronicarul se delimitează din același motiv: imposibilitatea de a ști adevărul: iară lucrul adevărat nu să știe… și, deci, el nu și-l asumă!
15 Vezi Gerard Genette, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, traducere de Ion Pop, Editura Univers, București, 1994, p. 144.
16 Vezi Irimia, op. cit. p. 207-209.
17 Vezi relatarea morții lui Ștefan vodă Lăcustă care odihniia la așternutul lui…, fiind surprins de cîțiva boieri care au năvălit asupră-i și multe rane făcîndu-i, l-au omorît și l-au scos afară… sau pe cea a lui Ștefan vodă, fiul lui Petru Rareș (1551-1552)… boierii, la Țuțora, … noaptea… au tăiatu ațile cortului asupra lui Șefan vodă și cu multe rane pătrunzîndu-l, au muritu.
18 Introdus de același neutru au fost zicîndu… răspunsul lui Albert craiul leșescu dat celor ce se împotriveau expediției în Moldova lui Ștefan, sfetnicii lui crai..., ales episcopii… este, pentru prima dată, reprodus exact prin folosirea ghilimelelor: „Voao vă ieste lucru biserica să păziți, iară nu de războaie să grijiți, că gîndul mieu voi nu-l știți, numai eu singur”…
19 Greu de evitat, subiectivitatea este prezentă și la C. Negruzzi, romanticul pașoptist, autorul nuvelei Alexandru Lăpușneanul: Nenorocitul domn… lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei… Cf. C. Negruzzi, Păcatele tinerețelor, ediție îngrijită de Liviu Leonte, prefață și tabel cronologic de Elvira Sorohan, Editura Minerva, colecția BPT, București, 1982, p. 114.
20 … Dintre morți groaznice ce făciia… și… feliuri de munci noao, Ureche le consemnează doar pe cele care depășesc limitele cutumei și mentalului feudal, fiind fără dumnezeire: Băgat-au în foc de viu pre vlădica Gheorghe, de au arsu, dîndu-i vină de sodomie…. Și îngropă de vii pre Veveriță și pre popa Cozma și pre Molodețu călugărul… De lege își rîdiia, că în postul cel mare s-au însurat și alte călcături de lege multe făciia…