În atractivele d-sale amintiri oferite în secvențe publicistice, Alex. Ștefănescu ni se înfățișează ca un insubordonat încă din anii tinereții. Un neadaptat prin fibră intimă la regimul totalitar, nu o dată cu năstrușnice manifestări. La un moment dat comite un poem licențios, Țăran și secretar, după schema eminesciană, pe care-l citește colegilor de cămin studențesc. Urmarea? E anchetat de Securitate. „Maiorul furibund” care notează atât întrebările cât și răspunsurile, le acordă celor din urmă o turnură stereotipă a „recunoașterii” vinovăției prestabilite: „M-am comportat ca un element dușmănos, defăimându-i pe poeții îndrăgiți de poporul român (…) Am denigrat realizările regimului comunist în domeniul agriculturii”. Procedeu ce nu scapă victima de amenințările anchetatorului: „Dacă protestam, îmi aducea aminte că am recunoscut faptele. Și pretindea că modul în care califică el aceste fapte este singurul corect, oficial, iar dacă nu accept să mi-l asum, prin semnătură, înseamnă că din nou acționez împotriva regimului”. Altă dată „tovarășii” îl iau la rost pe tânărul critic, tratându-l, precum sovieticii pe Iosif Brodski, drept „persoană fără ocupație”, „parazit”, „vagabond”. Evident că Alex. Ștefănescu nu-și putea exprima fățiș opiniile asupra stării de lucruri din țară din pricina cenzurii, dar ele nu puteau fi altele decât cele pe care suntem în măsură a le citi acum. Avem a face cu un conspect al unei reacții generale ținute sub obroc. Ideologia oficială apare astfel sub chipul său de „făcătură” culpabilă, aidoma unei forme de opresiune. Suplimentar, e vestejită atitudinea liderilor autohtoni, în dezacord chiar cu dogma marxistă originară: „În timpul lui Nicolae Ceaușescu, în mod surprinzător, s-a revenit la naționalism, însă la un naționalism involuntar-caricatural, față de care intelectualitatea s-a dovedit inaderentă. Botezat cu o frapantă lipsă de bun-gust «patriotism socialist» – combinație imposibilă, la fel de dizgrațioasă ca un vultur cu ziarul Scânteia în cioc –, acest naționalism sui generis era un sentiment oficial, impus de sus în jos și avea la origine sentimentul dictatorului că este proprietarul României. În calitate de proprietar, el nu admitea amestecul străinilor în așa-numitele «treburi interne», după cum nu admitea ca inventarul uman indigen să se risipească în afara granițelor”. Dacă, vorba lui Churchill, comunism înseamnă sărăcie egal împărțită între cetățeni, nomenclatura era departe de-a o cunoaște: „Mă uitam cu ani în urmă, oripilat, la zâmbetul de o falsă modestie cu care Ion Iliescu îi asculta pe apologeții lui, caracterizându-l drept un om «sărac și cinstit». Cum adică sărac? Cum adică cinstit? Își trăia viața în case frumoase și călătorea cu mașini confortabile, care, adevărat, nu erau proprietatea lui, dar pe care le folosea cum avea chef, ca și cum ar fi fost ale lui. Refuzând titlul de proprietar și mulțumindu-se cu condiția de utilizator, nu făcea decât să scape de răspunderea de proprietar. Așa sărac să tot fii!”. E menționat de asemenea „cultul secretului”, net antidemocratic, cu o cauzalitate pitorească. La obârșia acestuia se afla „calitatea proastă a oamenilor ajunși la conducere. Ei sunt obișnuiți, din tinerețe, să-și ascundă picioarele sub masă, ca să nu li se vadă ciorapii rupți, și să-și țină mâinile în buzunare, ca să nu li se remarce unghiile netăiate. Trezindu-se în situația de lideri, cu toată bunăstarea de care au parte, își păstrează obiceiul de a se simți mereu cu ceva în neregulă și a face totul pe ascuns”. Încă o motivație: „vilele construite de privilegiații regimului comunist sunt ascunse după ziduri înalte – din cărămidă sau din beton – ca și cum ar fi case conspirative”. Nu e omisă nici scandaloasa glorie științific-mondială atribuită fără îndoială celui mai impudic personaj feminin pe care l-a cunoscut istoria românilor: „Țin minte și acum un spectacol de dans tematic, pe tema chimiei, dedicat Elenei Ceaușescu, proclamată chimista numărul 1 a țării, deși era practic o analfabetă. Pe scenă evoluau, unduindu-se, mai multe muncitoare tinere (nu dansatoare profesioniste), îmbrăcate în halate albe. Aveau atârnate de gât… eprubete, care la fiecare legănare li se bălăngăneau și zdrăngăneau. Se auzea și un cor în surdină: «Noi suntem chimistele țării…». Spectacolul era grotesc și de un comic involuntar irezistibil. Mai mult decât să mă amuz, m-am îngrozit”. Explicabil.
Continuându-și confesiunea exponențială, Alex. Ștefănescu își dă în vileag o dotare de prozator. Nu doar prin ținuta stilistică animată, bonomă, cu accente comice, ci și prin recursul la ficțiune. Bunăoară atunci când simulează obediența proprie, analogă modului de comportament al cetățenilor abuzați de oficialitate. O ficțiune doar până la un punct ea însăși. Oare situația s-a schimbat? Puțin probabil! D-sa punctează un regulament hazliu cu acoperire personală: „Dacă un magazin trebuie să se deschidă, conform programului, la ora zece dimineața, eu mă înființez la zece și jumătate, ca să fiu sigur că au venit în sfârșit vânzătoarele. (…) Când vorbesc la telefon cu cineva din provincie, strig din răsputeri, încât un străin care ar fi de față ar putea crede că vreau să mă fac auzit de interlocutorul meu, direct, fără telefon. Procedez astfel pentru că o mare parte din viață am folosit telefoane de proastă calitate, cu sunet înfundat. (…) Dacă se întâmplă vreodată să spun ceva inteligent sau să fac o glumă reușită, mă uit imediat îngrijorat la cei din jur: nu cumva se află printre ei un ins important, care mă va trece pe o listă neagră?”. Precum și imaginea unei instituții menite a aplica legea, deviantă în direcția opusă: „Dacă mi se fură ceva, nu mă grăbesc să mă duc la Poliție. În mintea mea, Poliția este un loc în care un om cinstit riscă să o pățească mai rău decât un hoț”. O altă secvență de ironică retractilitate confirmă supoziția că reflexele produse de mentalul societății ideologizate în variantă ceaușistă persistă încă: „Câteodată simt sincer că îmi iubesc țara, dar mă abțin s-o spun, ca să nu fiu confundat cu dezgustătorii patrioți de profesie din categoria lui Corneliu Vadim Tudor. Altădată opacitatea oamenilor fără carte mă înfurie, dar abia îndrăznesc să îngaim ceva pe această temă, fiindcă sunt pățit și știu că orice observație critică mă poate transforma, în ochii celor aflați la putere, într-un «dușman al poporului»”. Hazul de necaz nu reprezintă oare el însuși unul dintre reflexele persistente ale defensivei în cauză?
Firește, viața literară nu putea absenta din acest amplu tablou al anilor comunismului, alcătuit cu o consecventă naturalețe narativă, cu o discretă grijă a adiționării aspectelor celor mai caracteristice. E menționată mai întâi acea fază crâncenă, stalinist-dejistă, în care barzii „de curte nouă” concurau în adulări reprezentând unicul criteriu al aprecierii lor de către instanțele politice. În 1952, când, ca urmare a eșecului suferit de megalomanul proiect al Canalului Dunăre-Marea Neagră, Gheorghe Gheorghiu-Dej și acoliții săi au înscenat un proces de „sabotaj”, soldat cu multe condamnări la moarte, o figură literară a însoțit sinistra înscenare. E vorba de Maria Banuș. Prezentă în cursul procesului ca „trimis special” al oficiosului comunist de căpetenie, aceasta „scria că pedeapsa cu moartea «e prea ușoară pentru asemenea fapte», că sabotorii ar trebui omorâți în chinuri! M-am înfiorat citind articolul de pe prima pagină a Scânteii. Delicata poetă, pe care o îndrăgisem citind volumul ei de versuri Țara fetelor, din 1937, cerea cu toată convingerea, pentru niște oameni pe care nu-i cunoștea, o moarte în chinuri!” Dar, regretabil, compromisuri au săvârșit și scriitori ai noștri de prim-plan, negăsind o altă sursă de supraviețuire scriptică decât supunerea la comandamentul propagandei. O dureroasă duplicitate modelează atitudinea lor în contradicție cu ceea ce au înscris în literele noastre din interbelic. Nu fără ca restricțiile și umilințele să nu reprezinte latura cinică a „recompensei” primite: „Când mă gândesc la «compromisurile» făcute de G. Călinescu sau Mihail Sadoveanu, simt o compătimire îndurerată față de ei și o antipatie violentă față de cei care au exercitat presiuni asupra lor, tulburând un act de magie. G. Călinescu și Mihail Sadoveanu sunt adevărate personaje tragice în această piesă. Ei și-au murdărit scrisul, care era esența însăși a existenței lor, în timp ce cititorii au avut mult mai puțin de pierdut. Chiar și cititorii naivi și-au dat seama destul de repede că scriitorii lor preferați trișează, nu i-au mai crezut pe cuvânt, s-au îndepărtat de ei și prin aceasta i-au pedepsit. În plus, tot felul de nulități au găsit multașteptata ocazie de a-i defăima, cu plăcerea dizgrațioasă cu care unii indivizi zgârie Mercedes-urile”. Spre a interveni și o interpretare încununată metaforic a unor atari circumstanțe critice: „Făcând prin scrisul său «reclama» unui produs (care poate fi o ideologie), scriitorul pierde în timp creditul (sau o parte din creditul) pe care îl are la cititori (…) El apare în postura unui scamator căruia i se văd panglicile ascunse în mânecă și de care publicul râde, după ce s-a uitat la el înfiorat de emoție și respect”. Uneori colaboraționismul opera cu o anume abilitate a escamotării. Putem reține în acest sens conduita unui Octavian Paler, care găsea nimerit a declara cu suficiența unui ziarist, după 1989: „N-o să găsiți niciodată numele lui Nicolae Ceaușescu în vreun articol de-al meu”. O întâmplare pe care o relatează criticul îl dezminte: „În 1982 eram redactor la România liberă și, la cererea lui Octavian Paler, redactor-șef al ziarului, am scris o «tabletă de scriitor» despre tinerețe. Octavian Paler a citit-o în prezența mea, s-a declarat încântat și cu un gest firesc, ca și cum s-ar fi încheiat la un nasture, a inserat cu pixul în textul meu, după o frază despre dorința de performanță, cuvintele «așa cum ne îndeamnă tovarășul Nicolae Ceaușescu». Am protestat politicos, dar el a spus repede «trebuie, trebuie» și a trimis textul la tipar. Am simțit atunci că se rupe ceva în mine”.
Cartea lui Alex. Ștefănescu pe care am prezentat-o aici poate fi socotită o addenda memorialistică la a d-sale Istorie a literaturii române contemporane. Totodată ea constituie un remarcabil ghid util moralmente în materia sinuoasă, cu tenebroase cotloane a unei epoci prea adesea necunoscută tinerilor și devenind, paradoxal, tot mai puțin cunoscută nouă, vârstnicilor, cărora ne-a fost sortit a o străbate. Credem că nu e greu de înțeles de ce. Nu e un soi de vis urât de care încercăm a ne scutura?
Alex. Ștefănescu, Eu și comunismul, Editura Curtea Veche, 2020