Papagalii sunt niște păsări foarte simpatice, cu figurile lor ciudate și parcă pregătite tot timpul să te ia peste picior. Ba unii dintre ei chiar și vorbesc. Sigur, vorbirea lor e mecanică, repetă cuvinte pe care le-au învățat de la stăpânii și servitorii lor în același timp, oamenii, sau pe care le-au auzit repetate de aceștia și de vizitatorii lor, pe vremea când se mai putea avea vizitatori, adică înainte de pandemie. Nu toate speciile de papagali sunt la fel, nu toate speciile dau și vorbitori.
Cu toate că vorbesc, papagalii, se pare, nu prea gândesc, vorbirea lor fiind una – cum spuneam mai sus – mecanică, dictată. Așa cum la școală se scrie după dictare, ei vorbesc după dictare. Sau, în orice caz, nu gândesc așa cum o facem noi, mă rog, unii dintre noi. Din cauza asta, poate, prin școlile de altădată se folosea expresia „a învăța papagalicește” sau „nu repeta ca un papagal”.
Dar, în timp, cei care am auzit aceste expresii prin clasele primare, am constatat cu uimire (sau fără) că sunt și oameni, și încă destui, care se comportă oral asemenea acestor păsări exotice. Auzi adesea, repetate aproape cuvânt cu cuvânt, știri și comentarii de pe la posturile de televiziune înființate tocmai pentru acest tip de privi-ascultător. Dacă ăia le spun că toți politicienii sunt la fel, că toți se îmbogățesc pe spinarea noastră, îi auzi repetând aceste informații, fără să se întrebe dacă n-o fi, totuși, vreunul care să iasă din rânduri. Dacă ăia le spun că Monica Macovei și Kövesi s-au îmbogățit fiind în funcții înalte în stat, auzi repetată până la sațietate această informație. Dacă ăia le spun că numai guvernul liberal e de vină de răspândirea virusului chinez, papagalii umani repetă fără să le treacă măcar prin minte că s-ar putea să nu fie tocmai așa.
Papagalii, păsări sau oameni, nu gândesc. De ce s-o facă, dacă li se dă totul de-a gata, în gură? Mă rog, la păsări e, totuși, altfel, creierul lor, se pare, n-a fost creat pentru prea multe gânduri și idei, în afară de cele elementare. Dar la oameni? Ei, la oameni e altceva, prin neexersarea gândirii independente de televiziuni sau zvonuri colportate pe la scările de blocuri, creierul care era, totuși, făcut ca să gândească de capul lui sau, mă rog, de capul în care este plasat, prin neexersarea acestei funcții, din comoditate, din grabă sau cine știe de ce, se lenevește, iar obiceiul dispare și se instalează ceea ce aud de la persoanele care trec drept autorități în materie de politică, mai ales de politică, pentru că aici bat toate televiziunile: să-și creeze papagalii proprii, care să le repete cu o asiduitate demnă de cauze mai bune inepțiile. Sau măcar, dacă nu sunt papagali vorbitori, atunci măcar să voteze cum li se dictează. Căci, trebuie să o spun, papagalii umani preferă inepțiile, astea le sunt mai accesibile și apoi vin de la unii care se pretind oameni asemenea lor, papagalilor. Un mare neuropsihiatru francez, Boris Cyrulnik, afirmă chiar că această papagalită (el nu-i spune așa) asigură celor care o practică un confort sporit în viață: repetă ce spun șefii și sunt liniștiți. Numește „fericire de papagal” acest sentiment de confort. Deci depinde pe cine ți-i consideri șefi, atunci când ți se pare că gândești.
Degeaba îi răspunzi unui papagal așezat pe o stinghie, în colivia lui, că e altfel decât strigă el, o să continue să repete aceeași formulă învățată și pe care numai moartea i-o poate scoate din cap. Degeaba încerci să-i dai argumente logice, de domeniul evidenței, unui papagal uman, că el o să repete mereu ce i-a spus lui unul sau altul dintre analiștii cumpărați de cutare televiziune. Într-o carte apărută acum aproape 70 de ani, Fahrenheit 451, a scriitorului american Ray Bradbury, există un avertisment, care i se dă unui personaj, că televiziunea îi va ține loc de minte. Cartea a apărut în 1953, iar noi, iată, suntem încă acolo, în 2021.
Deconectarea funcției numite gândire a început, de fapt, demult și la noi. Regimul comunist chiar asta și urmărea. Spălarea creierului, cum se numește operația aceasta, se practica nu doar în pușcăriile comuniste, unde se folosea varianta hard, ci și, puțin doar mai soft, afară, în așa zisa libertate. Trebuia să ai iluzia că gândești, repetând doar frazele lemnoase ale documentelor de partid, fără alte completări sau argumente. Doamne ferește să fi vrut să argumentezi cumva logic, că imediat erai clasat ca dușman al poporului, ca deviator de la linia partidului. Care, ea, linia asta, își putea permite să șerpuiască, dar tu, cetățean, nu aveai voie să o faci decât când se dădea indicația prețioasă. Papagalii de partid și de stat erau atunci nenumărați, îi vedeai și-i auzeai încă din școli, erau secretari de UTC sau, mai devreme, președinți de detașament de pionieri. Pe urmă procesul a continuat, obiectivul fiind papagalizarea întregului popor. Firește că ei, cei care o practicau, nu spuneau așa, dar ce dracu’ altceva urmărea învățământul de partid, obligatoriu peste tot, în școli, în instituții, în fabrici și uzine, vorba aia?
Cei care au crezut că papagalizarea nu a reușit s-au înșelat, ceea ce se știe deja de mult. Când cu revoluția din decembrie 1989, toți cei care se bucurau erau siguri că întregul popor, același care fusese papagalizat zeci de ani la rând, o fi fiind la fel de bucuros. Dar n-a fost să fie, papagalii erau mai numeroși decât cei care gândeau, puțin dezorientați, dar numai până li s-a oferit surogatul de gândire cu care fuseseră îndopați înainte de revoluția asta. Era ca și cum bietele gâște îndopate cu de-a sila ar sta deodată cu ciocurile deschise, așteptând să li se bage pe gât dopurile de hrană în exces. Gâștele nu erau însă gâște, de data asta, ci papagalii creați de regimul comunist. Culmea este că și aceia care nu au prins învățământul de partid și nici regimul comunist papagalizator, din comoditate sau din lipsă de instrucție suficientă, s-au repezit să inhaleze gazul, asfixiant pentru creier, al formulelor de-a gata și toate împotriva celor care ar fi încercat să schimbe ceva într-un stat stăpânit și muls până atunci de aceia care ar fi trebuit să-l administreze corect.
Așa se face că avem azi, de jur împrejurul nostru, o mulțime de papagali care repetă mecanic formule stupide și neargumentate, încât degeaba te ferești să le auzi de la sursă, ei, împrejmuitorii, devin sursele. Nu le vei repeta dacă nu ți-ai pierdut uzul rațiunii, dar undeva, în creierul tău, ocupând un neuron sau mai mulți, fie el/ei și indignați, vor sta ascunse și acele formule pe care ți le repetă papagalii. Măcar stricându-ți zilele dacă nu convingându-te.