Probabil fotografia cu cel mai mare impact în viața publică românească după apariția pe Facebook este cea realizată pe terasa Hotelului Loib din Karlsbad în care, în jurul unei mese mai degrabă goale, sunt așezați, de la stânga spre dreapta, George Coșbuc, Elena (Lencica) Vaida-Voevod, avocatul Dumitru Ciuta, Alexandru Vaida-Voevod și I.L. Caragiale. Fotografia, intens răspândită prin rețelele de socializare, șochează prin claritatea imaginii (au apărut și variante color) și naturalețea personajelor înșirate împrejurul mesei, care îți dă iluzia că le poți ghici mai bine eul profund, personalitatea, felul de a fi și de a se comporta în mediul familiar al prietenilor foarte apropiați. Caragiale, de pildă, aflat în prim plan în colțul din dreapta al imaginii, privește fix în obiectiv, rezemat comod în speteaza scaunului, cu mâna dreaptă de colțul mesei și cu dreapta înfiptă în buzunarul pantalonilor. Pălăria, cunoscută din pozele din manualele de istorie literară și nelipsitul lornion îi dau un aer puțin arogant și cinic, de om care se simte în berărie ca acasă. De altfel, în dreptul lui se află și singura halbă cu bere de pe masă. Privind această fotografie, realizată în vara anului 1911 pare greu de crezut că marele dramaturg a murit la Berlin cu numai un an mai târziu (iunie, 1912). Această fotografie apare pe coperta și supracoperta cărții lui Mircea Gelu Buta, Urme ale unor oameni de seamă, iar povestea ei, desprinsă chiar din amintirile unuia dintre mesenii care apar în ea (Alexandru Vaida-Voevod) este relatată pe larg în paginile volumului.
Cartea lui Mircea Gelu Buta s-ar putea foarte bine înscrie în ceea ce Cornel Ungureanu numește o geografie literară. Sunt oameni care au avut o legătură mai mică sau mai mare cu zona Bistriței și a Năsăudului și au lăsat în scrisul lor urme ale locului și ale oamenilor acestor meleaguri. Unii au rădăcini trainice în aceste ținuturi grănicerești, alții au fost doar în trecere, invitați la diverse evenimente, dar toți au lăsat urme ale trecerii lor în cărți de călătorie, pagini publicistice, memorii sau chiar interviuri în presa cotidiană. Dincolo de stilurile total diferite și de perioadele distincte în care au străbătut meleagurile, se încheagă o adevărată monografie a vieții românilor în această zonă de multiple interferențe etnice, politice și sociale. Dar iată cine sunt „oamenii de seamă” care au lăsat mărturii legate de aceste locuri: Andrei Mureșanu, Alexandru Odobescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae Iorga, Patriarhul Miron Cristea, George Matheiu (proprietarul primei tipografii în limba română), Prințul Carol al II-lea, George Coșbuc, Lucian Blaga, Matei Eminescu, Constantin Pavel (întemeietorul Operei Naționale Române din Cluj). Oarecum surprinzător și inexplicabil pentru mine, dintre „oamenii de seamă” lipsește cel mai important prozator al zonei, Liviu Rebreanu. Din punct de vedere istoric există două categorii de însemnări: unele făcute înainte de Marea Unire, în care este descrisă viața comunității românești în perioada în care Bistrița era oraș săsesc, iar zona se afla sub control maghiar și alta, de după 1 decembrie 1918, când administrația a trecut în mâinile autorităților române. Din punctul meu de vedere mai interesante mi se par călătoriile românilor din regat în aceste ținuturi ale Austro-Ungariei, pentru că surprind emoția descoperirii noului, naționalismul autentic și patriotismul acestor oameni înstrăinați de țara mamă.
Alexandru Odobescu întreprinde în anul 1894 vestita sa călătorie în Ardeal, în timpul căreia îi trimite soției sale mai multe scrisori cu impresii de călătorie, în stilul său specific, mici poeme în proză, pe care le va publica mai târziu în revista Convorbiri literare. Mircea Gelu Buta reproduce intențiile programatice ale autorului în momentul în care s-a decis să redacteze aceste însemnări: „…ținta acestor scrieri este d’a arăta evenimentele dramatice ale istoriei înconjurate de toate amănuntele vieții contemporane și locale… În acest fel ele își dobândesc prețul cel mare de a observa, nu atât șirul exact al faptelor reale, nu atât personalul netăgăduit ce a jucat un rol într’însele, ci, mai cu deosebire, culoarea locală, acel parfum al timpului trecut care strămută pe cititor în mijlocul întâmplărilor povestite, îi descrie localitățile ce le-au servit de scenă… Îl face părtaș la obiceiuri, la credințele, la viața publică și privată, la cugetările și la limba timpului și locurilor unde s-au petrecut faptele.” (pp. 58-59) Însemnările sale respectă cu strictețe planul anunțat. Este atent la tot ce se întâmplă în jurul său, observă cele mai fine nuanțe de comportament și realizează o excelentă monografie a Transilvaniei în vremea în care aceasta era în componența Austro-Ungariei. Parcurge drumul de la Brașov la Cluj cu trenul. Se cazează la un hotel de lux, unde camera este la fel de scumpă ca la marile hoteluri din Paris, admiră buna rânduială a orașului, arhitectura, curățenia străzilor pe care circulă „tramvaie cu aburi”, dar simte și o evidentă ostilitate a localnicilor, în majoritate maghiari, față de români. A doua zi dimineață pleacă spre Bistrița cu un tren de provincie, a cărui viteză nu depășea viteza unei căruțe „trase de doi cai buni”. Drumul de la Bistrița până la Sângeorgiul Român (ținta călătoriei) este parcurs în patru ore cu o trăsură închiriată. Bistrițean din tată în fiu, om care cunoaște foarte bine acest drum, Mircea Gelu Buta se pune în pielea oaspetelui venit din altă țară, care străbate acest drum pentru prima oară, încearcă să îi intuiască uimirea și încântarea în fața măreției locurilor care îi apar în cale. Renunță să mai citeze din însemnările scriitorului și face propria sa descriere a drumului într-un scurt fragment cu valențe de proză. Scrie Mircea Gelu Buta: „Șoseaua de munte, de toată frumusețea, l-a dus mai întâi prin două sate săsești înfloritoare (n.n. Wallendorf și Iad), apoi, de-a lungul unor munți falnici, îmbrăcați în păduri de brad și împodobiți cu frumoase căsuțe românești din lemn. La Sângeorgiul Românesc este așteptat de pedagogul Vasile Gr. Borgovan, care îl va prezenta familiei și intelectualilor din comună. Cu toții sunt indignați la culme de actele de violență ale ungurilor care, însă, nu prea îndrăznesc să vină prin zonă”.
În numai câteva rânduri, Mircea Gelu Buta reușește să transmită o idee despre pitorescul locului, caracterul oamenilor veniți cu bucurie și emoție să-l întâmpine pe marele scriitor din țara de dincolo de Carpați, dar și starea lor de spirit, indignarea colectivă în fața comportamentului arogant și adesea violent al etnicilor maghiari. În plus, el lasă să se înțeleagă felul în care toate aceste impresii amestecate au fost percepute de către scriitor.
În Cuvântul de prețuire care deschide volumul, președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop scrie că „Mircea Gelu Buta știe să ne arate, neostentativ și fără orgolii locale obsedante că Bistrița a fost plină de har prin pașii «oamenilor cari au fost» (cum ar fi zis Iorga), prin oamenii mari ai locului, dar și din ținuturile vecine ale Năsăudului, de văile dintre dealurile domoale sau de depresiunile de la poalele Carpaților Răsăriteni, presărate cu sate rânduite după regulile grănicerești de odinioară”. Este adevărat, stilul lui Mircea Gelu Buta este neostentativ și plăcut la citit, dar el este îmbibat de mândrie locală și acesta este elementul care îi conferă autenticitate și farmec. Pe tot parcursul cărții autorul încearcă să intuiască impresia celor veniți pentru prima oară la Bistrița (Odobescu, Iorga, Carol al II-lea) despre măreția naturală a locului și buna orânduire a satelor. Iar în cazul în care în însemnările de călătorie ale unora și altora apar nume proprii ale unor intelectuali de-ai locului sau oficialități administrative, autorul nu ezită să caute în arhive, în presa vremii și chiar în arhive de familie date inedite și revelatoare despre existența și activitatea acestor oameni, pe care le transformă în fișe biografice publicate de cele mai multe ori în note de subsol, dar și în corpul propriu-zis al lucrării. Acestea completează în chip strălucit informația pentru că, având informații atât de detaliate despre interlocutori, cititorul își poate imagina mult mai lesne substanța discuțiilor și atmosfera în care s-au derulat.
Tipărit pe hârtie cretată mată, cu copertă cartonată și supracopertă, cu semn de carte din mătase aurie, cu un Cuvânt de prețuire scris de președintele Academiei Române, cu o ilustrație abundentă care conține fotografii rare din timpul călătoriilor personajelor menționate în ținuturile Bistriței și Năsăudului, dar și facsimile ale unor documente de arhivă ori înscrisuri private, volumul lui Mircea Gelu Buta, Urmele unor oameni de seamă este o apariție deosebită în peisajul nostru editorial. De aceea, sunt puțin șocat de lejeritatea cu care a fost editată lucrarea. O puzderie de greșeli de redactare, inimaginabile la acest nivel, ca și cum editura nu ar fi avut nici corector, nici redactor care să îi dea bunul de tipar. Presupun că niște cuvinte aflate la capăt de rând s-au deplasat pe rândul următor dând naștere la agramatisme înfiorătoare. De pildă „va pleca”, scris „v-a”. Și nu este vorba de un caz izolat, peste care se poate trece tacit, ci de o abordare constantă la nivelul întregii cărți. Să nu mai zic de faptul că un capitol debutează cu propoziția fermă „George Matheiu s-a născut în ziua de 6 aprilie 1963” (sic!)… Din fraza imediat următoare aflăm că frații săi Nicolae și Floare s-au născut în anii 1857, respectiv 1865. Firește, un cititor atent poate să corecteze toate aceste greșeli cu creionul pe carte, așa cum am făcut și eu. Dar rușinea pentru editură rămâne și ea este cu atât mai mare cu cât aceasta se numește Editura Școala Ardeleană.
Dincolo de scandaloasele erori de editare a textului, Urme ale unor oameni de seamă, de Mircea Gelu Buta, este o carte esențială care întregește imaginea unor personalități reper ale culturii naționale. Indubitabil, ea aduce mult profit de cunoaștere.
Mircea Gelu Buta, Urme ale unor oameni de seamă,
Cuvânt de prețuire de Ioan-Aurel Pop,
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020