Suntem în anul 1423, în Rusia, iar ciuma a făcut ravagii într-un sat unde locuia un maestru în făcut clopote cu familia lui. Când emisarii Marelui Prinț al Moscovei sosesc să comande un clopot nou, ei află că numai fiul maestrului, un băietan nu mult trecut de zece ani, pe nume Boriska, supraviețuise. Cum emisarii prințului se pregătesc să plece, Boriska le spune că tatăl său știa secretul turnării cuprului pentru clopote și, înainte de moarte, i l-a destăinuit lui. Fără prea mare entuziasm, aceștia îl iau pe Boriska cu ei: dacă s-ar întoarce cu mâna goală ar trebui să suporte mânia prințului, cu tot ce putea ea aduce.
Lucrul se pornește în afara zidurilor unei mânăstiri, în Suzdal, la nord-est de Moscova. Boriska alege cu grijă un loc pentru facerea modelului și sapă furios cu mâinile goale, scoțând chiar rădăcina unui pom ce creștea în apropiere. Ploaia deasă creează o atmosferă de peisaj elementar, cu pământ, apă, ceață și noroi. Când Boriska găsește lutul potrivit pentru modelul clopotului, sare în sus cuprins de extaz. Conștient de ce s-ar putea întâmpla dacă proiectul nu reușește, Boriska își mușcă unghiile, mormăie rugăciuni și doarme în groapa săpată pentru model. Din timp în timp, totuși, el e parcă cuprins de o furie demonică. Băiețelul nesigur devine un tiran estetic, refuzând materiale de joasă calitate și punând tot mai mare presiune pe visteria prințului. Când cuptorului i se dă foc, el rânjește cu o bucurie sălbatică și se apleacă peste forma de metal ca și cum ar vrea să asculte.
Clopotul e de acum făcut și o armată întreagă de oameni se repede să îl ridice pe o schelă pentru o probă. Teritoriul mânăstirii devine un adevărat șantier, plin de frânghii groase, manivele și scripeți. Boriska conduce toate operațiile, ridicându-și pumnul în sus și apoi coborându-l abrupt în jos, ca și cum ar fi un dirijor. În timpul acesta apare și prințul, ca să fie martor la această probă, iar băiatul se ascunde sfios printre schele, de parcă toată încrederea i-ar fi fost zdruncinată. Prințul, privindu-l, zice mai mult în bătaie de joc ambasadorului italian: „Uite la ce fel de oameni trebuie să le încredințez misiunea asta!” Un muncitor începe să legene la dreapta și la stânga o imensă limbă de clopot, într-un arc care se tot lărgește. Asta îi slăbește evident încheieturile și un moment istovitor se instalează, în vreme ce ambasadorul italian mărturisește translatorului său: „Nu m-aș aventura să numesc lucrul ăsta un clopot… Ai auzit că Marele Prinț și-a decapitat fratele?” Boriska simte că intră în pământ.
Când, în sfârșit, un dangăt de clopot răsună clar, un ins cu înfățișare de călugăr privește totul fascinat. Nu este altul decât marele pictor iconar Andrei Rubliov. Boriska rămâne prăbușit, în vreme ce mulțimea se apropie exultând frenetic. Dintr-un unghi mai înalt, cu atâtea clopote bătând din toate părțile acum, scena e de-a dreptul măreață. Totuși Boriska pare oarecum aiurit. Când Rubliov încearcă să-l facă să se simtă mai bine, el mărturisește țipând printre lacrimi: „Tata, bătrânul șarpe, nu mi-a spus niciodată secretul!” Rubliov îi răspunde: „Și vezi cum totul a ieșit așa cum trebuie, totul e perfect? Astfel încât vom pleca de-aici împreună: tu vei făuri clopote iar eu voi picta icoane.”
Dintr-o dată, ecranul acestui film alb-negru până atunci se umple de culori, căci vedem icoane pictate de maestrul iconar Andrei Rubliov la începutul secolului al cincisprezecelea. Suprafețele lor, uneori scorojite, alteori alterate de trecerea veacurilor, văzute de la mare apropiere, seamănă cu pânze moderne, pictate cinci secole mai târziu, timp în care alte terori s-au abătut peste Rusia.
Unele opere de artă au harul să ne impresioneze atât de profund când le vedem pentru prima oară, încât devin veritabile evenimente în viața noastră. Așa a fost pentru mine când am văzut prima dată filmul lui Tarkovsky, în 1983, eram încă în România, și tot așa a fost, mărturisește criticul american Alex Ross, și pentru el întâlnirea cu filmul epic Andrei Rubliov, care se încheie cu istoria lui Boriska și a clopotului. El a văzut pentru prima oară filmul abia în 1987, douăzeci și unu de ani după ce fusese făcut, și un an după moartea prematură a lui Tarkovsky, la numai 54 de ani. La vremea când a văzut filmul, Alex Ross (New Yorker, A Critic at Large, Februarie 2021) nu era cu mult mai vârstnic decât Nikolai Burlyayev, actorul care îl joacă pe Boriska, și se identifica direct cu adolescentul nu tocmai echilibrat, care se încăpățânează să facă din lut o capodoperă. Avea senzația că vede materia brută, neprelucrată a istoriei, filtrată printr-o imaginație artistică. Secvența clopotului se desfășoară ca un curajos documentar despre un eroic proiect din epoca sovietică, cum ar fi fost, de pildă, construcția unui baraj. În același timp, camera se mișcă liber, cu un ochi subiectiv, mărind sau micșorând după nevoie, ca să surprindă sublimul romantic al istoriei.
Ingmar Bergman trebuie să fi avut toate astea în minte când a scris, în memoriile sale: „Când filmul nu e un document, atunci e vis. De aceea Tarkovsky e cel mai mare dintre toți.”