cronica literară
TUDOREL URIAN

CURSA VIEȚII

Articol publicat în ediția 5/2021

Tulburător cel mai recent roman al Norei Iuga, Hipodrom. Publicat la împlinirea de către autoare a vârstei de 90 de ani, romanul (despre care autoarea spune în câteva rânduri că este ultimul care va vedea lumina tiparului) este structurat în trei capitole inspirate din derularea unei curse hipice: Start, Cursa, Potou. Toate au ca fundal principal orașul Hermanstadt /Sibiu (chiar dacă, în stilul Norăi Iuga, libertatea spațialo-temporală este deplină și firul narativ ajunge să te poarte pe unde nici nu gândești) și se axează pe perioade distincte din viața naratoarei/naratoarelor numită/numite, deloc întâmplător, Nora (A și B) Iuga. În Start sunt descrise întâmplări și, mai ales, trăiri, din anii copilăriei, ai începutului școlarizării în limba germană la Sibiu. În Cursa, ses vingt ans, în care protagonista a fost profesoară începătoare în același Sibiu. Iar în Potou, „acțiunea” se petrece în zilele noastre, în cartierul bucureștean Titan, dar este legată, prin amintire, prin corespondență de bătrânul burg transilvan. Aceasta este panorama văzută din satelit asupra romanului, dar în cazul unor autori precum Nora Iuga, nimic nu este niciodată atât de simplu pe cât pare. Pe măsură ce ne apropiem de pământ și de mintea autoarei suntem copleșiți de mișcarea browniană a unui mușuroi ale cărui furnici aleargă bezmetic, copleșesc axa orizontală (spațială) și pe cea verticală (temporală), imaginația zburdă liber, contururile iau forme suprarealiste, imaginația și ficțiunea devin componente de bază ale existenței diurne.

Cel puțin în primul capitol al cărții ne aflăm într-un roman tipic al Norei Iuga. Cine a citit la viața lui măcar o proză a scriitoarei va recunoaște, de la primele rânduri marca înregistrată. Scriitura Norei Iuga este ca o pastă groasă care, în scurgerea sa scoate la suprafață o multitudine de elemente introduse oarecum la întâmplare în componența ei: amintiri personale, vise, gânduri, sentimente, observații directe din chiar momentul scrierii, dorințe, dezamăgiri, obsesii, fantasme erotice, percepții estetice și judecăți morale, gânduri despre întâmplări istorice și personaje controversate, polemici implicite sau explicite. Am mai spus și cu alt prilej, scriitoarea se comportă ca o călătoare singură, aflată într-un compartiment de tren, care privește pe fereastra vagonului unde se succed cu repeziciune (mă rog, la viteza trenurilor noastre nu chiar atât de repede), câmpii, râuri, lacuri, cirezi de vite, păsări, animale sălbatice, oameni (în grup sau singuri). Fiecare element din acest caleidoscop o trimite cu gândul către ceva: o amintire din alte vremuri, o întâmplare care ar fi putut să fie, un personaj scos dintr-un colț de memorie, o altă localitate de care o lega ceva, sau pur și simplu admiră la modul direct ceea ce are în clipa respectivă sub ochi. Uneori monotonia drumului o îndeamnă la somn, iar visele care urmează au sau nu legătură cu imaginile văzute. Cert este că, transcrisă, toată această experiență se transformă într-o fascinantă aventură a gândului, care sare de la una la alta, fără niciun plan prestabilit și fără nicio logică, după regula suprarealistă a dicteului automat, de cele mai multe ori în interiorul aceleiași fraze. Principiul este valabil și în cazul poeziei Norei Iuga. Dacă înțelegi și accepți regula jocului, satisfacția la lectură este foarte mare. De altfel, la un moment dat autoarea sugerează că utilizează același principiu și în bucătărie, atunci când gătește, iar rezultatul nu este nemulțumitor. Dimpotrivă: „…de asta nu-mi rămâne mie timp să-mi termin romanele începute și uitate pe drum, mă gândesc să le amestec pe toate într-o carte, cum fac cu resturile de mâncare… soteul de morcovi, mazărea, fasolea franțuzească, conopida cu pesmet și cu zahăr cu tot, dovleceii, ultimul colț din pachetul de unt, puțin ketchup – le torn pe toate într-o cratiță și-mi iese un talmeș-balmeș pe cinste… Cartea anului de «inegalabila» Nora Iuga.” (p. 362). Și pentru ca lucrurile să fie de tot clare, subcapitolul are și un P.S. în care justifică inclusiv repetarea identică a acelorași întâmplări în cele 430 de pagini ale cărții: „De câte ori recitesc ce am scris, am impresia că în talmeș-balmeșul ăsta care-i la fel cu experimentul meu gastronomic am repetat, memoria pierzându-și elasticitatea de altădată, multe momente care mai apar identic în alte locuri din carte – o carte e ca viața, plină de repetiții…” (p. 364) Sau ca morcovii care, atunci când mesteci în mâncare, ies periodic la suprafață.

Primul capitol al cărții, cum spuneam, cel al unei eleve românce din perioada interbelică și din anii războiului care își face anii de școală la Sibiu, în vremea războiului, este și o foarte fină și abia sesizabilă polemică, mai degrabă implicită decât explicită, cu laureata Premiului Nobel, Herta Müller, care, într-una dintre cărțile sale, a povestit cât de traumatizantă a fost pentru ea experiența de elevă într-o clasă românească dintr-un sat din Banat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Traumele unei fetițe românce într-o clasă germană, în vremea nazismului și cele ale unei fetițe germane într-o clasă românească în vremea comunismului sunt perfect comparabile și pun în evidență rolul contextului istoric, mai degrabă decât specificitatea celor două popoare. Din punct de vedere narativ, cel puțin în acest prim capitol, se simt în mod clar două perspective: cea a copilului de la vremea respectivă care retrăiește cu precizie sentimentele și emoțiile provocate de diferite replici și întâmplări, dar și a maturului de azi care privește altfel, cu alt tip de înțelepciune, întregul context. Celeilalte întrebări fundamentale a naratologiei, „cui i se adresează naratorul”, Norei Iuga îi este greu să găsească un răspuns. De aceea, i se întâmplă de câteva ori în carte să o pună și să o lase în suspensie, pentru ca și cititorul să aibă cu ce să-și bată puțin capul.

Ca tehnică narativă, capitolul al doilea se înscrie pe aceleași coordonate, dar, eroina aflându-se la o altă vârstă, firește „ingredientele mâncării” sunt altele. Lumea este privită cu alți ochi, cei ai profesoarei debutante de 23 de ani, întâmplările și personalitățile istorice ale timpului au altă rezonanță, erotismul mai mult gândit decât practicat îi ocupă gândurile, lașitățile și meschinăriile din jurul său se văd mult mai clar. La fel ca în toate romanele Norei Iuga, granița dintre realitate și ficțiune este foarte greu de trasat, mai ales atunci când este vorba de personaje binecunoscute în spațiul public, introduse cu nume și prenume într-o carte ce se pretinde a fi una de ficțiune. De pildă, când actorul Ion Besoiu, care nu o cunoaște personal, o roagă pe tânăra profesoară Nora Iuga să-i permită să stea la masa ei de la cantină și începe o discuție despre Nietzsche, în plină Românie a obsedantului deceniu. Apoi, câteva pagini mai încolo, când, împreună cu același Ion Besoiu, participă la o petrecere organizată de Radu Stanca, se retrag amândoi într-o cameră izolată, iar actorul întins pe un pat îi ține un fel de… recital de poezie, apoi se întoarce cu fața la perete și trage un pui de somn. Te poți întreba dacă întâmplările sunt reale sau este vorba doar de imaginația tinerei profesoare în legătură cu cineva a cărui predestinație de a deveni un star al scenei și al ecranului se întrezărea deja cât se poate de clar. Nu vom ști, probabil, niciodată, mai ales că după aceste pagini destul de bizare, șarmantul actor va părăsi definitiv paginile cărții, cu discreția cu care a ieșit din gândurile autoarei. Habar n-am dacă aceste episoade cu Ion Besoiu sunt reale sau doar imaginate de Nora Iuga la vârsta adolescenței târzii, când destinul ei de scriitoare era încă departe, dar cu siguranță ele fac parte din viața ei, au dobândit o consistență menită să le facă demne de o carte de memorii.

Ultimul capitol al cărții este cel mai îndepărtat de stilul romanelor Norei Iuga. Tonul ludic s-a diminuat, joaca suprarealistă s-a estompat, o anumită tristețe melancolică se simte tot mai pregnant în paginile cărții, exprimată în chipul cel mai direct. Capitolul acesta apropie cartea la modul periculos de un volum de memorii. Într-un film parabolă a vieții sale (The Mule), Clint Eastwood, ajuns și el la vârsta de 90 de ani, spune la un moment dat ceva de genul: „Cu banii pe care îi am acum, pot să cumpăr ce vreau cu o singură excepție: nu pot să cumpăr timp.” La fel, Nora Iuga trece în revistă viața searbădă de azi, (auto)izolarea provocată de Covid, drumurile la supermarket, bețivii din jurul blocului, care îi spun că au văzut-o la televizor, certurile politice dintre politicienii veroși, pasiunile rapidiste, își evocă prietenele cele mai bune din lumea literară, dar și polemicile mai mult sau mai puțin stridente în care a fost angrenată și replicile care au ofensat-o, deplânge îndepărtarea tot mai greu de suportat, inclusiv restrângerea corespondenței cu oamenii cei mai dragi. Un fel de pierdere a savorii vieții, așa cum se spune că virusul Covid duce la pierderea mirosului și a gustului. Finalul de carte este ca o despărțire în care își evocă în termeni luminoși fiul și nora. Ultimele cuvinte ale romanului, legate de calul alb împăiat, în mărime naturală, văzut într-o vitrină din Sibiu, la vârsta de 10 ani și care a fost un fel de confesor al gândurilor sale cele mai intime, de-a lungul întregii vieți, o duc cu gândul la o credință a tuaregilor: „«Tuaregii, călăreții deșertului, spun că, dacă ți se arată în vis cămila albă, moarte vestește», dar poate că acolo să fie castéle…”

Cu siguranță admiratorii scrisului Norei Iuga vor regăsi și în masivul roman Hipodrom toate calitățile stilistice și naratologice care au făcut-o atât de apreciată și îndrăgită în România și Germania. Mă bucur să cred că dincolo de oboseala trecătoare, dată de această nesfârșită pandemie care ne condamnă pe toți la singurătate, Nora Iuga ne va bucura cu alte, viitoare, cărți minunate.

Nora Iuga, Hipodrom, roman, Editura Polirom, Iași, 2020