viața literaturii
Ion Bogdan Lefter

Postcomunismul literar românesc. Poezia și proza. Schiță după trei decenii (IV)

Articol publicat în ediția 4/2021

O bogată structură de câmp literar şi numele sale reprezentative

O literatură europeană nici mare, nici mică, nu poate aspira la statutul celor câtorva care beneficiază de limbile occidentale de largă circulaţie, franceza, engleza, germana, italiana, spaniola, şi, de la marginea cealaltă a Continentului, rusa.

Totuşi, româna e vorbită în ţara cu a şaptea populaţie din Uniunea Europeană, până de curând, în formula în care Marea Britanie era încă membră, a şasea după Brexit (ieșirea Regatului Unit din UE). Locuitori mai mulţi, deci vorbitori ai nativelor respective, sunt cei peste 80 de milioane din Germania, peste 66 în Franţa, peste 60 în Italia, aproape 47 în Spania şi peste 38 în Polonia. Ultimul recensământ efectuat în România a consemnat un total de 20.121.641 de cetăţeni.

Lăsând deoparte state-membre cu populaţii mai mari, e indenegabil că o parte dintre cele mai mici decât România au literaturi mai cunoscute sau măcar scriitori de mai mare notorietate internaţională, de la Olanda, cu aproape 17 milioane de locuitori, sau de la Grecia, cu antichitatea ei glorioasă, azi cu o populaţie nu mult peste 11 milioane, Portugalia, cu 10 şi ceva, Ungaria şi Suedia, sub 10 fiecare, sau Austria, sub 9, la Irlanda, circa 4,5, sau chiar Slovenia, cu cele puţin peste 2 milioane ale sale. Desigur, mai mult decât mărimea populaţiilor contează istoria, rolurile culturale jucate în timp, influenţele, migraţia autorilor şi mai ales a operelor, a temelor, a motivelor; iar în modernitate şi mai ales în postmodernitate – şi strategiile de piaţă, politicile de promovare individuale, de grup, de case editoriale sau de stat, precum şi, dincolo de literatură şi de cultură în genere, conjuncturile internaţionale, interesul faţă de anumite zone ale lumii și ale Continentului, poziţiile ocupate în complicatele reţele politice, economice, „geo-strategice” regionale şi globale.

România nu e în cea mai norocoasă situaţie. „Insulă latină într-o mare slavă”, cum a descris-o cândva un important istoric local, Gheorghe I. Brătianu, are slabe relaţii culturale cu vecinătatea, căci românii, mai ales intelectualii, se simt foarte „occidentali”; doar că ţara, plasată în Estul Europei Centrale, e prea departe de „marile puteri” culturale din Vest pentru a i se acorda aceeaşi atenţie ca statelor „de graniţă” din fosta jumătate de Est a Continentului, în care după al doilea război mondial Rusia sovietică a impus regimuri comuniste: Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia. În ultimele 3 decenii, după entuziasmanta „revoluţie televizată” din 1989, cu milioane de oameni cerând libertate pe străzi şi cu câteva mii de victime ale unui aparat represiv care a tras cu gloanţe în populaţie, România a evoluat mai lent decât colegele de „tranziţie postcomunistă”, ceea ce a contribuit la dezinteresul „occidental”. Din punct de vedere democratic ţara se prezintă astăzi mai bine decât „iliberalele” Polonia şi Ungaria, chiar şi decât Cehia şi Slovacia, care au înregistrat regrese regretabile, pericolul planând în anii trecuţi şi asupra României. Totuşi, decalajul de atenție n-a fost recuperat. Sunt puțini autori români cunoscuţi măcar mediilor culturale profesioniste din Europa şi din lume, mai ales din rândurile diasporei, deci propulsaţi de editorii lor occidentali, vezi cazurile lui Norman Manea, stabilit în Statele Unite ale Americii, al lui Matei Vişniec, trăitor în Franţa, sau al Hertei Müller, numele literar cel mai celebru de scriitor contemporan provenit din România, vorbitoare nativă de germană, din comunitatea şvăbească din Banat, regiunea sud-vestică a ţării, astăzi berlineză, laureată în 2009 a Premiului Nobel, lor alăturându-li-se, unic exemplu de autor rămas în ţară şi mult publicat în toată lumea, Mircea Cărtărescu. Statul a finanţat în ultimul deceniu şi jumătate programe speciale de susţinere a traducerilor din literatura română şi a publicării lor în străinătate, însă cu modeste rezultate.

În consecinţă, o imagine cuprinzătoare asupra literaturii române nu pot avea decât românii înşişi. Mediile literare, culturale, intelectuale în sens larg îşi cunosc valorile din toate artele şi le consideră echivalente celebrităţilor europene şi mondiale, ceea ce ar fi adevărat dacă valorile s-ar putea „cântări” desprinse din contextele lor locale, „în sine”. Evaluatorii profesionişti ai tuturor branşelor creative şi-au făcut datoria şi au construit ierarhii solide, consolidate în timp. Critica literară, care a ocupat în ultimii circa 150 de ani un loc central în cultura autohtonă, a confirmat valoarea excepţională a câtorva zeci de scriitori „clasici” din toate genurile, de-a lungul a trei sau patru epoci literare, din jumătatea a doua a secolului XIX încoace, lăsând în paranteză „sincopa” proletcultistă din perioada de instalare a regimului comunist, la mijlocul secolului XX. Au fost activi şi-n deceniile de după 1990 un număr important de mari autori şi un set mai larg de valori de asemenea reprezentative, într-o bogată structură de câmp literar local.

Coda, dincolo de poezie și proză: vremea jurnalelor și a memoriilor, genurile de consum, critica literară și eseistica

Dincolo de poezie și proză: cum am arătat deja, s-au putut edita în România democratică jurnale și memorii nepublicabile până în 1989, unele deja existente și păstrate „la sertar” sau tipărite în Occidentul liber, altele scrise în deceniile postcomuniste, câteva fiind reconstituite din memorie de foști deținuți politici. Categorie proeminentă a perioadei, relevantă și în ordine politico-istorică, și în orizont literar.

În ce privește genurile „de consum”, în condițiile descrise anterior, s-au articulat zone limitate de circulație a cărților polițiste sau science-fiction, cultivate de câteva edituri. Rarissimi autori autohtoni de succes și, dominante, traducerile.

Și o zonă exegetică efervescentă. Cu câteva generații active de critici, teoreticieni, comparatiști, eseiști, hermeneuți cu multiple deschideri disciplinare, câmpul cultural românesc se prezentase și-n perioada 1965-1989 foarte bine, cu unele limitări impuse de cenzura comunistă, în rest impetuoasă, diversă, ingenioasă, profundă, cu o mare autoritate asupra publicului intelectual, jucând un rol foarte important în „contracultura” perioadei și în „rezistența” față de presiunile ideologice ale sistemului. Bună parte dintre protagoniștii domeniului/ domeniilor „metaliterare” și-au continuat prestațiile și după 1990, beneficiind de libertatea de gândire din România democratică: noi deschideri metodologice, noi tematici, subiecte care fuseseră înainte tabu-uri. De-a lungul celor trei decenii postcomuniste s-au adăugat alte eșaloane de comentatori de literatură, într-o remarcabilă dinamică a domeniului. O întreagă istorie de câmp profesional, de inventariat și de investigat separat.