miscellanea
T. URIAN

Un demers necesar

Articol publicat în ediția 5/2021

În numărul trecut al Vieții Românești am atras atenția asupra apariției unei cărți de lux, având copertă cartonată și supracopertă, publicată pe hârtie semi-velină, doldora de documente inedite, fotografii nemaivăzute din viața unor personalități majore ale istoriei și culturii noastre, dar înțesată de greșeli gramaticale oripilante, despărțiri în silabe aberante (de câteva ori în mijlocul rândului), semne grafice fără nicio noimă, majuscule puse când trebuie și când nu trebuie, ghilimele și paranteze, altfel configurate decât cele uzuale în limba română. Genul de carte la publicarea căreia, corectorul automat, foarte probabil, neselectat pe limba română, a făcut exces de zel, iar corectorul uman și redactorul (obligatorii în structura unei edituri) au strălucit prin absență. De altfel, este suficient să iei la întâmplare câteva cărți și câteva publicații de azi, pentru a observa că unele sunt redactate în conformitate cu noile reguli ortografice impuse de Academia Română, altele după normele dinainte de căderea comunismului, unele pun titlurile între ghilimele, altele le subliniază, dialogurile, citatele, citările, referințele bibliografice sunt marcate grafic în chip diferit. Firește, înțelegând mesajul, cititorul ignoră de cele mai multe ori aceste încălcări ale unei presupuse norme editoriale sau corectează tacit greșelile flagrante, pe care, acaparat de lectură, le uită rapid. Pentru o categorie de specialiști mai exigenți (lingviști, stiliști etc.) ele rămân însă foarte deranjante.

Exasperat de anarhia care pare să fi pus stăpânire în viața tipăriturilor, lingvistul Ionel Funeriu, discipolul cel mai fidel al magistrului G. I. Tohăneanu, a publicat recent o surprinzătoare carte, Introducere în Orto Tipografie, (apropo de ce vorbim, dacă pe copertă și pe pagina de gardă sunt două cuvinte distincte, scrise cu majuscule, pe pagina destinată autografelor, apare un singur cuvânt compus, Ortotipografie) în încercarea, aș zice, disperată, de a oferi niște norme unitare pentru toate textele menite să vadă lumina tiparului. Spun că această carte este surprinzătoare pentru că, deși autorul a publicat spre sfârșitul anilor 1990 o altă carte, cu titlul Principii și norme de tehnoredactare computerizată (Amarcord, 1998), aptitudinile sale pentru un domeniu în multe privințe foarte tehnic par destul de curioase pentru un filolog clasicist.

Ionel Funeriu constată că, în ultimii 20 de ani, în România s-au produs mai multe modificări decât de la Gutenberg până după căderea comunismului. Dacă, de voie, de nevoie (vechile mașini de scris, înregistrate la miliție, erau rarități, chiar printre scriitori și jurnaliști, iar înainte de publicare toate textele erau transcrise de dactilografe, culese de tipografi și trecute prin mai multe filtre (inclusiv cel al cenzurii până vedeau BT-ul final), se supuneau unor norme unitare de publicare (dincolo de conținutul propriu-zis, distanța dintre litere și dintre rânduri, despărțirile în silabe, forma ghilimelelor și a parantezelor, spațiul de până la linia de dialog și dinaintea aliniatelor etc. erau clar stabilite). De pe la mijlocul anilor 1990, calculatoarele au început să devină o prezență tot mai banală în casele scriitorilor și jurnaliștilor, dar mai nimeni dintre utilizatori nu s-a aventurat în folosirea lor mai departe de nivelul de mașină de scris. Mai toți erau autodidacți, rarisimi erau cei care să fi făcut vreun curs de informatică și să fie în măsură să profite la maximum de posibilitățile computerului personal pentru a oferi paginii un aspect îngrijit și elaborat, inclusiv din punct de vedere tipografic. Or, răspândirea computerelor și goana după profit au făcut ca multe meserii esențiale în lanțul tipografic să se diminueze până la totala dispariție (există publicații și edituri care au renunțat la corectori și chiar la redactorii de carte), în tipografii întregul sistem de producție a fost schimbat, iar drumul dintre computerul personal al autorului și librărie s-a scurtat la nivel de câteva clicuri. Autorul, de acasă, face treaba câtorva oameni, iar competențele lui în toate domeniile solicitate sunt inevitabil limitate, pentru că este vorba de meserii diferite. Pe lângă talentul de scriitor, el trebuie astăzi să fie și un excelent corector, cunoscător impecabil al regulilor ortografice, ortoepice și de punctuație, un redactor de carte, care dă, practic, bunul de tipar și un bun informatician, gata să stabilească fonturile, mărimile și distanțele, despărțirile în silabe, design-ul paginii și să corecteze erorile mașinii, atunci când aceasta e programată greșit pe realitățile altei limbi. Fiecare vede și se pricepe altfel, trimite textul, fericit că l-a încheiat, uneori fără să-l mai recitească, dar, de multe ori, nimeni nu mai revede munca sa, până la apariția cărții în librării, de unde impresia de haos din lumea tipăriturilor noastre.

Ionel Funeriu spune că ortotipografie, cuvântul din compunerea titlului cărții nu există în dicționare, este inventat de el, dar elementele sale componente nu lasă niciun dubiu asupra înțelesului său. Provenit din greacă, pe filieră franceză, orto este definit în DEX ca „element de compunere savantă, cu trei înțelesuri principale «drept, savant, corect»”. Pentru denumirea cărții sale, Ionel Funeriu a avut în vedere sensul de „corect”. Al doilea termen din componența cuvântului, „tipografie” nu pune nicio problemă de sens. Una peste alta „ortotipografie” înseamnă „tipografie corectă” și indică regulile de care trebuie să se țină seama pentru ca produsul final al muncii tipografice să fie unul corect.

La fel ca magistrul său G. I. Tohăneanu, Ionel Funeriu își umanizează discursul, părăsește teritoriul arid al soluțiilor tehnice pentru a divaga în alte zone ale multiplelor sale specializări. De pildă, când vorbește despre „virgulă” face o incursiune în etimologia cuvântului, care poate produce revelații chiar și bunilor cunoscători de gramatică: „În latină, virga înseamnă «creangă» (completează autorul că în românește cuvântul a devenit vargă, potrivit regulilor fonetice proprii – n.m.). Virgula era un diminutiv al lui virga, însemnând «crenguță» […].Virgula este semnul de punctuație folosit cel mai frecvent în românește și, probabil, în toate limbile europene. În unele situații, folosirea virgulei este obligatorie, în altele este interzisă, iar în destule cazuri prezența ei este opțională”. Urmează tratarea specializată a chestiunii din perspectivă ortotipografică.

Nu am să insist asupra soluțiilor tehnice concrete pe care le oferă Ionel Funeriu pentru că aș intra într-o discuție lungă și foarte specioasă (de pildă, punctele de suspensie, pe care și eu le introduc prin tastarea de trei ori a semnului punct, ar trebui introduse cu Code Key-ul ALT+0133, al cărui rezultat este oarecum diferit în estetica paginii), dar am să spun că o carte precum Introducere în Orto Tipografie, de Ionel Funeriu, ar trebui să stea pe masa de lucru a fiecăruia, așa cum de pe masa mea de lucru din anii de studiu nu lipsea Îndrumarul Ortografic, Ortoepic și de Punctuație. Cu atât mai mult cu cât responsabilitatea celui care scrie astăzi texte la calculator cu scopul de a fi publicate este mult mai mare decât cea a elevilor de la sfârșitul secolului XX. La viteza cu care se mișcă astăzi lucrurile în domeniul informatic mă întreb dacă e bine să mă apuc să buchisesc această carte sau să mai aștept puțin până apare o nouă ediție.