Originalitatea în literatură este un concept care merită o discuție ceva mai elaborată. Pare că ne aflăm în fața unei situații des întâlnită, din păcate: contaminarea sensurilor. Mecanismul este relativ simplu; când un anume termen are o circulație vastă, lui i se transferă sensurile generale spre domenii specifice. Se întâmplă cu romantismul ori clasicismul; curentele literare acoperite de cei doi termeni pierd teren în fața înțelesului comun pe care ei îl au în vorbirea curentă. Este acesta un prilej de reflecție; cu cât un cuvânt are mai multe conotații, cu atât el e mai supus unei supraexpuneri al cărei rezultat poate fi sărăcirea de sens. Cu greu poate fi alterată semnificația cuvântului „proton”. Sărăcia lui în materie de conotații îl protejează. Un mai puțin ajunge să însemne un mai mult; o calitate (bogăția conotativă) ajunge să acționeze ca o forță autodistructivă. Această formă de autofagie a sensurilor cuvintelor pare a afecta și originalitatea literară. Mai mult decât atât, versatilitatea cu care calitățile se transformă în defecte, în viața noastră de zi cu zi, este un subiect de o tulburătoare actualitate.
Simplu spus, a fi original înseamnă a străbate un drum pe care n-a mai fost nimeni. Istoricul care aduce la lumină documente inedite, omul de știință care face descoperiri revoluționare ori personajul de tabloid care poartă pe cap, pentru prima dată în istoria umanității, o găină vie pe post de pălărie sunt, cu toții, originali. Rămânând, însă, în sfera acestui sens restrictiv al originalității, va trebui să admitem că literatura nu poate fi originală. Poveștile pe care le spun scriitorii, de câteva mii de ani, vehiculează o sumă finită de structuri narative. Odată ce Shakespeare ne-a spus povestea de dragoste dintre Romeo și Julieta, restul poveștilor de dragoste rămân variații pe aceeași temă. Când Homer îl imortalizează pe Ahile în Iliada, restul narațiunilor cu super eroi vulnerabili și sensibili devin cópii ale modelului primordial. Poveștile nu mai pot fi originale, pentru că magma narativă din care sunt alcătuite s-a epuizat încă dinainte de a ne naște noi, oamenii secolului XXI. Așadar, originalitatea în literatură trebuie căutată în altă parte. Însă, unde anume? Mi se pare că, oriunde am căuta-o, sfârșim în aceeași fundătură intelectuală.
Trebuie reafirmat că arta, în general, nu funcționează în vid. Ea depinde de receptor, de tipul de sensibilitate cu care acesta o percepe. Tocmai de aceea, originalitatea literară nu poate fi obiectivă la modul absolut. Ea se naște la intersecția fericită, eminamente subiectivă, între un anume text și cititorul lui. Or, capacitatea unui consumator de literatură de a percepe originalitatea derivă direct din experiența și așteptările sale de lectură si, în sens mai larg, din accidentele biografiei sale. Organul de simț responsabil cu percepția originalității este supus hazardului. Rushdie poate fi original când cititorul său nu a interacționat cu literatura lui Gabriel García Márquez. În acest context extrem de complicat, cum mai poate funcționa originalitatea literară ca judecată de valoare?! Când ea se naște prin raportarea exclusivă la un bagaj incomplet de cunoștințe anterioare, își pierde rigoarea unui concept serios și capătă consistența unei etichete trecătoare.
Apoi, trebuie discutate condiționările la care este supus, oriunde în lume și oricând în timp, actul scrisului. Cititorului român, seria de romane a lui Karl Ove Knausgård (Lupta mea) riscă să nu-i spună nimic (cel puțin, asta mi s-a întâmplat mie). Norocoșii care o citesc în norvegiană, însă, afirmă, în marea lor majoritate, că s-au întâlnit cu un text tulburător, a cărui originalitate nu poate fi pusă la îndoială. Când un obiect cultural este, în același timp, ceva și opusul acelui ceva, criteriul de analiză care a permis apariția acestei anomalii trebuie decăzut de la statutul de concept și perceput drept un element subiectiv de decodare. Așadar, doar adjectivul „original” asociat unui text literar nu spune, la rigoare, absolut nimic. El este un simplu ornament stilistic, dacă nu cumva chiar un indiciu al prezenței limbii de lemn. Există în limbaj cuvinte atât de lipsite de precizie, încât, pentru a spune ceva, au nevoie mereu de rigoarea unui determinant. „Eminescu este un poet original” este o zicere care nu transmite nimic. Abia când spunem „Eminescu este un poet original pentru literatura română a secolului XIX”, sentința capătă ceva consistență. Doar că, în cazul de față, așezarea unui determinant care să ofere acuratețe originalității poate fi percepută drept un soi de afront, un atac nepermis cu accente de blasfemie. Un Eminescu original pentru literatura română a secolului XIX este o scădere de nivel greu acceptabilă pentru mulți. Cu o caragialescă inconsistență intelectuală, considerăm că originalitatea fie e, fie nu e. Nuanțările ni se par a fi de prisos.
A cuantifica originalitatea, în absența unui riguros context, este o operațiune lipsită de utilitate. Într-un fel, ea ne trimite cu gândul la o interesantă întâmplare petrecută în 1866. Societatea Lingvistică din Paris a interzis, atunci, orice fel de discuție științifică în cadrul societății despre originea limbii. Gestul era extrem de bine motivat. După nenumărate încercări de a discuta problema originii limbii, s-a ajuns la concluzia că subiectul este eminamente speculativ. El are potențial polemic, inflamează spirite, dar nu poate produce teorii valide, observabile. Interdicția a funcționat până aproape de secolul nostru. Sigur că nu militez aici, pe modelul descris de Orwell, în 1984, pentru o interdicție radicală a termenului „original”. E necesară, totuși, o mai mare sfială în folosirea fără determinanți și o reținere în utilizarea lui ca judecată de valoare. Isaac Asimov observă într-o povestire a sa (That Thou Art Mindful of Him) că oamenii au manifestat dintotdeauna o profundă antipatie pentru tot ceea ce este imitație. Deși n-o putem defini, apreciem originalitatea și o admirăm cu forța cu care ne extaziem de regulă în fața incognoscibilului. Poate că această antipatie puternică poate fi decodată și în cheie teologică. De vreme ce trăim cu senzația că suntem ființe de rang secund, imago dei, construiți după imaginea unui zeu atotputernic, nu e firesc să admirăm necondiționat originalul și să detestăm copia?! Probabil că și Freud ar avea ceva de spus aici.
A spune că un text literar este original echivalează cu a nu spune nimic substanțial despre el. Pentru astfel de situații, necesare și ele în comunicare, s-a inventat dogma. Dogma definește o serie de credințe care nu trebuie probate, verificate sau puse la îndoială. Caracterul dogmatic al originalității literare face din ea un element incompatibil cu o analiză care se vrea științifică. Eliade sesizează importanța secundară a originalității. Straniu, însă, o cultură ca cea română, care-l idolatrizează vocal pe Eliade, nu se grăbește să-și însușească și observațiile lui. În predarea literaturii române, „originalitatea” se bucură de un respect sacrosanct. În critica literară, ea devine uneori criteriu estetic major. E de discutat în ce măsură obsesia pentru originalitate ajunge chiar să submineze literatura. E greu de spus, de pildă, ce anume sacrifică Kiki Vasilescu, în Romanul românesc pervers, pe altarul originalității cu orice preț. Demersul său scriitoricesc își dorește să aducă în contemporaneitate celebrul roman al lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea Veche. Doar că există acolo de multe ori senzația că, de dragul de a fi original, autorul plusează, creează scene tari care nu mereu își găsesc locul în țesătura narativă a cărții.
Reluând vechea discuție propusă de Eliade, originalitatea programatică riscă să asasineze autenticitatea. A ține morțiș să fii original ca scriitor, să scrii așa cum tu crezi că nu s-a mai scris înainte de tine, te poate face, la un moment dat, inutil strident. În literatură, poate că lucrurile ar trebui să se desfășoare după următorul ritual, de o simplitate dezarmantă: ai o poveste care crezi că merită spusă, o spui cu mijloacele de care dispui la momentul scrierii ei, originale sau nu. A împrumuta instrumente care nu-ți aparțin, de dragul originalității, introduce inevitabil în scriitură o doză substanțială de artificial. E gustul de substanță chimică pe care îl simțim atunci când consumăm băuturi răcoritoare de o calitate îndoielnică. Nu putem mereu spune ce anume este în neregulă (chimia nu este o știință la îndemâna tuturor), dar putem indubitabil simți că ceva e profund greșit acolo.