teatru
Dana Pocea

Cercetare și etică

Articol publicat în ediția 6/2021

Presată permanent, mereu în întrecere cu cronometrul, adesea mi se întâmplă să citesc și la volan. Nu în timp ce conduc, firește. Traficul bucureștean îmi oferă însă cu generozitate momente de ieșire din cotidian pentru a plonja în ficțiune. Chiar în plină iarnă (luni 1 februarie a.c.), în apropiere de Piața Romană, am avut parte de un blocaj total. Nu mă mai confruntasem demult cu o așa aglomerație de mașini și oameni. Mulți, mulți oameni. Distanțare?! Inexistentă! Teamă de popularul Covid-19? Nici vorbă! Atunci ce se petrece? Ușor speriată, ușor intrigată încerc să aflu ce interese au scos oamenii în stradă. Nu se anunțase niciun protest! În cele din urmă mă lămuresc că populația aștepta, în frig, să primească gratis un burger. Cum să nu te lași ademenit de ideea unui patron de a-și face reclamă? Irosești câtva timp, este adevărat, dar merită, căci stomăcelul tău va fi răsplătit cu o „pomană”! Nu am ce face și aștept. Am scos din rucsac cele două cărți de care îmi amintisem că le aveam cu mine: Iar ca sentiment un cristal de Odysseas Elytis și Principii de etică și integritate în arta spectacolului și în cercetarea artistică de Tiberius Vasiniuc, proaspăt printat fiindcă nu reușisem să-l găsesc în librării. Din păcate, cu sau fără cărți alături, năvala concitadinilor mei „la plăcinte” mi-a stârnit o mâhnire cumplită. Doamne, unde am ajuns? Mai ales că după cum arată cei ce se calcă în picioare, bătrâni și tineri de-a valma, nici nu prea par a fi niște nevoiași. Deschid în grabă volumul lui Elytis și ochii mi se fixează pe un final de poem: „Când nimeni nu mai poartă doliu după privighetori/Și scriu cu toții poezii… ” Dar iată că nici nu încep bine lectura că cineva îmi bate în geam. Un polițist. Încropesc rapid mental un scenariu, gândindu-mă că voi fi acuzată de cine știe ce grozăvie, așa că mă și apuc deja să cotrobăi după documentele necesare, deși nu mi se solicitaseră. „Ce citiți?” Poezii, răspund cu un firicel de voce, poezii de Elytis, un poet grec care a primit Premiul Nobel, perorez ca pentru mine însămi. „Cealaltă carte… Tot poezii”? Nu, este o carte-manual despre etică și modalități de a o integra în spectacolul de teatru… „Mda, poezii, etică, teatru. Circulați, doamnă, circulați”! Apăs pe accelerație repetând la rându-mi cu voce tare, scandat, poezie, etică, teatru, circulați doamnă, circulați.

Ajung, în sfârșit, cu greu acasă. Loc sigur de a-mi dovedi capacitatea de a gândi, de a vehicula idei și nu de a îngurgita tot ceea ce ni se servește zilnic. Mă refer la mass-media, la ceea ce oferă spațiului social și privat canalele televiziunilor și nu neapărat la domeniul culinar. Simt încă de la primele pagini că Principii de etică și integritate în arta spectacolului și în cercetarea artistică de Tiberius Vasiniuc, carte apărută la UARTPress (Târgu Mureș 2020), este exact ceea ce și-a dorit să fie. Un riguros manual de lucru, teoretic și practic, pentru studenți, doctoranzi și deopotrivă pentru acei tineri care mai au întrebări „cu privire la cine suntem și ce dorim să devenim”, pornind de la „întâlnirea cu marile probleme ale omului prin teatru și artele spectacolului” (p. 37). Autorul analizează și evaluează științific condiția efemeră a teatrului. Scrieri cu o tematică înrudită, de altfel, au mai fost publicate la noi. Amintesc o apariție colectivă, Etică și Integritate academică (București, 2018, Editura Universității), semnată de Emanuel Socaciu, Emilian Mihailov, Constantin Vică, Toni Gibea, Valentin Mureșan și Mihaela Constantinescu. Fără îndoială, în legătură cu cercetarea lui Tiberius Vasiniuc un lucru ce trebuie rostit apăsat constă în faptul că ea depășește sfera generalităților, revendicându-și din interior limitarea la un obiect de studiu pe cât de imprevizibil pe atât de provocator. O face cu competență și aplicație de natură să-i susțină enunțurile. Delimitarea artei de pseudo-artă și extra-estetic este destul de neclară, ambiguă, complicată în a da verdicte precise. Într-un articol din România literară (nr. 7, 2021), Nicolae Manolescu, referindu-se la creațiile literare, afirmă: „Sigur, până la bilanțuri, critica la zi face și altceva mult mai important, și anume deretică prin gospodăria literaturii”, continuând apoi concluziv: „În lipsa cronicarilor, în sens generic, firește, istoria literară, canonul, ordinea nu sunt posibile”. În pandant cu literatura și produsul dramaturgic, în speță spectacolul, are nevoie mult mai mare de critică de întâmpinare pentru a fi conservat și integrat într-o normă valorică, într-un context social, într-o raportare la ceea ce este și ce nu este artă, iar cercetătorul de mai târziu, istoricul, va relua analizele prin prisma curgerii timpului, stabilind funcțiile estetice preponderente și mijloacele de comunicare specifice ale unei epoci.

Împărțit în patru capitole, Elemente de etică în artă și în cercetarea științifică, Enunțurile moralei, Condițiile cercetării/creației artistice și morala cercetătorului/artistului și Recomandări privind redactarea lucrărilor științifice, studiul lui Tiberius Vasiniuc evocă și câteva repere memorabile ale sistemului filosofic din vechime. Conceptul lui Platon potrivit căruia „Arta reprezintă o copie a copiei Adevărului” (p.16), convingerea lui Socrate că „răul” vine din necunoaștere sau credința lui Platon că moralitatea are valoare în artă numai dacă interoghează și înțelege sinele, dându-ne abia după aceea dreptul să-l judecăm pe Celălalt, sunt puncte matrice ale antichității, subordonate moralei, de la care autorul pleacă spre considerații generale bine-rău, moral-imoral, educație-ignoranță, „frumosul eticii-etica frumosului” etc. Actul cercetării și analizei presupune, așadar, „o atitudine” față de multitudinea normelor estetice care se modifică, se transformă, perimă, dar și proliferează de-a lungul secolelor. Dacă astăzi Marius Manole l-ar interpreta pe Richard al-III-lea (Teatrul Bulandra, regia Andrei Șerban, premieră în 2019) asemeni lui George Vraca (Teatrul Nottara, regia Ion Șahighian, premieră în 1964) efectul artistic ar fi unul deformat, hilar, probabil de natură a revolta. Ar interesa doar din punct de vedere al cercetării strict antropologice. Tiberius Vasiniuc face o paralelă justificată între cele două tipuri antinomice ale plăcerii. La Aristotel „plăcerea, în tragedie, este dată de simpatia cu care însoțim personajul în acțiunea sa de tentare a unei limite” pe când la Kant „plăcerea estetică precede cunoașterea” (p. 36). Desigur, nu îi putem atribui artei numai funcție hedonică, privind-o exclusiv prin prisma unei expresii artistice dinainte constituite, în ideea că tot ceea ce nu e în concordanță cu norma estetică devine urât, indezirabil. Imperativele pe care se consolidează „legea morală” în universul uman în general, dar implicit și în cel al creației și cercetării în particular, oricât de categorice sunt ele, în cel al creației își circumscriu totuși un plus de relativitate Parafrazând o replică precum „viața e o curvă, domnilor, nu stă prinsă în doi nasturi și o ață”, rostită de un personaj dintr-o piesă a lui D. R. Popescu, aș zice că și arta este întocmai. De aceea personal sunt mai reticentă când e vorba să împărtășesc opinia că „arta este indiferentă la pretențiile sociale, la canoanele religiei sau la ideologia unei epoci” (p. 49), chiar dacă se edifică pe „un set de reguli” pe care e dispusă mai degrabă să le uzurpe decât să le respecte. Dimpotrivă, spectacolul de teatru, prin însăși condiția lui de a fi, se adresează prezentului, publicului din seara în care are loc reprezentația, încât în niciun caz nu poate fi acuzat de indiferență față de complicatele probleme ale actualității imediate. Controversele produse în istoria sa scutesc de comentarii. Perioade îndelungi ele au avut ca principali protagoniști pe dramaturgi și actori. Regizorul apare mult mai târziu ca făptuitor de „culpe”. El își arogă menirea de creator al timpului scenic în armonie sau nu cu cel al textului. Aici se pot produce duble modificări de structură, cu urmări neprevăzute atât în conținut, cât și în formele (limbajele) spectacologice. Regulile, principiile, normele, văzute din perspectiva unei concilieri între subiectiv și obiectiv, își au rostul lor în zona cercetării, nu și în procesul de creație propriu zis. Un artist va căuta întotdeauna să se elibereze de constrângere, metabolizând-o, asimilând-o până și în împrejurările când se manifestă cu agresivitate. Lucian Pintilie, după decenii de la interzicerea Revizorului, mărturisea că „Spectacolul nu l-a interzis cenzura, ci artistul paranoic, copilul debil, obstinat, dar cel puțin pentru scurtă vreme clarvăzător”. Sau și mai explicit: „Cenzura este neputincioasă dacă un artist o avertizează că simpla degenerare a operei o maculează și o distruge. Această maculare distrugătoare săvârșindu-se însă, opera dobândește instantaneu o nouă viață, imacularea originară, de neatins de această dată, o dimensiune perenă și legendară”. (Lucian Pintilie, Bricabrac, Editura Nemira, 2017, p. 46).

Prin urmare, cum întemeiat relevă studiul lui Tiberius Vasiniuc, în cursul istoriei mesajul teatral se confruntă consecvent, dincolo de textul dramaturgului, lectura regizorului și poziția actorului, cu o „reconsolidare a principiilor conform aspirațiilor universalizatoare ale eticii” (p. 47), fără a se căuta să se aducă la un numitor comun. Rămâne la latitudinea celui care face investigația să înțeleagă și să accepte codul spectacolului dorit de regizor. În privința argumentării calității mesajului pentru „receptori” am senzația că se impun iarăși anumite nuanțări. Dacă „mesajul” vizează persoane civile, care iubesc artiștii și teatrul, da, într-adevar, enunțul are, trebuie să aibă „valoare fatică” (p. 66), adică de comunicare simplă care nu iese din rutina și conformismul momentului. Însă când se presupune că demonstrația are în vedere persoane avizate, limbajul ar trebui să fie unul metalingvistic, chiar referențial, dacă facem apel la funcțiile limbajului clasificate de Roman Jakobson. Atâta timp cât în evoluția artei scenice de pretutindeni se ignoră noțiunea de globalizare suntem feriți de primejdia anihilării identității și a limbii care ne-o exprimă. Ea, limba română, „instrumentul nostru de înțelegere a lumii”, cum o denumește Irina Petraș într-un admirabil eseu publicat în România literară (nr. 7, 2021), e singura prin care ne raportăm la ceilalți, dezlegăm taine ale ființei și existenței, ale artei. În creație, ca și în cercetarea artistică, etica și codurile sale rămân atuuri de extremă exigență de care e obligatoriu să se țină seama. Chiar dacă diferențele între creație și cercetare sunt mari. Creația nu-și asumă numai norme etice, ci și creează etică în măsură să devină normă. În cercetare, în schimb, o astfel de alternativă nu există. Cercetarea nu creează etică. Ea include etica în valoarea ei, certificând-o prin probitatea profesională și morală a cercetătorului. În rest, partea practică, didactică dacă se vrea, a studiului Principii de etică și integritate în arta spectacolului și în cercetarea artistică de Tiberius Vasiniuc, aceea care vizează modul de elaborare și redactare al unei lucrări de asemenea gen, de la etapele cercetării până la detalii tehnice sau de scriitură și stil, o socot de o importanță și utilitate relevante. Cu atât mai mult cu cât la baza ei stau o bogată informație și cunoștințe filosofice temeinic însușite.