Peisaj după isterie, articole, 2007-2017, este titlul unui volum publicat de Mircea Cărtărescu, în 2017, dar și al primei lui secțiuni dintre cele cinci.
Un declarat neelitist („N-am fost niciodată un elitist.”) e părtaș al elitei, unul apăsat, nu nepăsător, care apără și evidențiază firesc „elita” (privilegiată, superioară, elevată, distinsă, valoroasă, dar nu perfectă) românească („trebuie să existe mai departe”), amenințată îndeosebi politic. Elita și elitistul nu sunt în divorț, cum pare, dinspre adevăr, bine și frumos, la „un om care urăște ideologiile”.
Citat în context („Ce a scos din voi Apusul când nimic nu e de scos?”), Eminescu e deplasat dinspre particular spre general. Un pluralism retoric previne și întărește la fel critica: „Corupția e în sufletele noastre…”. Pamfletarul urban moralist scoate și inexpresiva limbă aspră: A. Păunescu „ilustrează” forța întunericului, cocina, nu statutul de poet. Ignoră că esteticul îl și salvează pe Păunescu în Istoria… lui N. Manolescu.
Le scrie germanilor în FAZ, 2017, când UE se clatină, despre rezistența morală, dezvelind un optimism voluntarist: „Vrem să ne reinventăm ca popor și cetățeni”. Altfel, țara e-n criză morală adâncă, respirând „minciuna”. Slabă speranță, mirabilă continuitate în cădere: „mulți dintre tineri sunt încă și mai amorali decât predecesorii lor”. Polemistul e întristat-inutil. „România nu e o țară a polemicii”. A ratat, masochist, autoexilul. „Am văzut până la fund oroarea și bestialitatea unei lumi din care n-am știut să plec la timp.” Ethosul românesc e (sin)ucis iremediabil, s-a produs „crima absolută împotriva vieții spirituale românești”. România e îngenuncheată politic, imoral-amoral, de „infractori, escroci și speculanți”. Justiție pătată. Vot dat de o populație „gregară și credulă”. N-ai de ales. „A dispărut calitatea.” Anti-sistemul e o întărire a slăbiciunilor: „Am anihilat instituțiile, am desființat justiția, am distrus cultura, ne-am discreditat gânditorii.” Profesorul universitar de la Litere nu ocolește „bătaia de joc de învățământul românesc”.
Neînțelegerea (dar cât de voluntară?) ar fi întâi a libertății. În linia nenumitului A. Marino, scrie că trăim „formele fără fond” ale democrației, sub-viețuim, nu supraviețuim, e de neînțeles ce trăim, într-un straniu neo-concentraționarism. În acest „cenușiu național fără precedent”, corupt printr-o stângă impostoare, s-a poziționat, sare pe limbă cuvântul cloacă. Acum, după trecutul apropiat, deloc „mare” (comunismul prăbușit doar economic, nu și moral), „credem încă în decență, legalitate, etică și cultură”. În balanța istorică, se ridică oarecum perioada 2004-2008. E aici multă negație și rară admirație, alături de principiul, teoretic excesiv, „Ești ceea ce admiri, nu ceea ce negi.”
Un popor de Ciorani, titlul articolului devenit și al celei de-a doua secțiuni a volumului descoperă un popor toxic cu el însuși, înfundat în „negativismul îndărătnic, refuzul de a vedea faptele bune, constructive, din jur”, critic însă nerezolvat. Amare sunt rădăcinile ideologice. Ideologiile rămân „mari agregate ale relei-credințe”, care e „păcatul fundamental” de azi. Statul actual e corupt, furat, sărăcit, cu o justiție protectoare a liderilor criminali din decembrie 1989. Sistemul rigid formalizat l-a învins nu doar pe Constantinescu, dar și pe Băsescu. Înseși lichelele i-au diabolizat pe Liiceanu, Pleșu, Patapievici.
Pamfletar, denunță ferocitatea îmbogățiților de azi, deplânge pensionarii înșelați și realitatea în care Ceaușescu ar fi fost ales. Cultura, educația, credința sunt scufundate în incontrolabil. Școala e mai cu seamă „școala șmecheriei, a ticăloșiei și-a tembelismului național”. Spitalele, nesănătoase. Jurnalismul politic nu e posibil cu o falsă clasă politică. Rămânem suspecți înaintea, întrucât „facem totul mânați de la spate”.
Uneori neatent, absolutizează, uitând extremele: la noi „absolut (!) toată lumea suferă”. Născut în dictatură și prea devreme pentru democrație, autorul Nostalgiei e (și el) frustrat pecuniar, întrucât „Timp de douăzeci de ani nu am câștigat nimic din scrisul meu…”. Laudă ICR-ul condus de H.-R. Patapievici, germanii, Germania și găsește că „Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democrații. Ea nu ar fi posibilă în altă lume.”
Particularizează destinatarul în Scrisori către Luisa (Etxenike, scriitoare bască), 2016. La prima generație urbană, Cărtărescu e „copilul periferiilor sărace bucureștene”. Născut fără cărți în casă, viețuiește absolut livresc, întrebând „Cum se poate trăi altfel decât într-o carte?” Cunoaște doar scriind. În textul de pe copertă exprimă ordonator raportul dintre literatură și realitatea social-politică: arta, talentul, mai întâi, apoi implicarea în realitate. Literar, postmodernistul de altădată schimbă, uneori, modelul literar: Dostoievski vs. Nabokov. Admite și structurile diferite, complementare, prin raportarea, disperată, la om. Parabolicul Kafka și realistul Soljenițîn au văzut „monstruozitatea” umană și sunt „pe același piedestal”.
Valah, român, balcanic, într-o Românie „turcită, coruptă, scufundată”, mândru doar de Transilvania, patrie îi e chiar literatura. Lasă, în exprimarea patriotismului, un echivoc, ori din oboseală: „Dar poate că nu poți iubi cu adevărat un loc decât ca străin ce are un ochi mai proaspăt decât localnicul.” Implicat în urmărirea transformării monstruoase a omului în comunism, a românului care spune mai mult și mai rău decât face și crede, adulator prefăcut cândva și la fel de fals, urându-l acum pe N. Ceaușescu. „Nu știu de ce, Luisa, suntem atât de ambigui și de duplicitari”, se confesează cel care cunoaște doar scriind.
Zeul sufocării, a patra secțiune, tutelează o ideologie religioasă. O falacioasă religie a impus „închinarea la zeul kafkian al sufocării”. În prezent, „era ideologiilor s-a întors, mai întunecată ca niciodată”. Data, cifra, 9/11, din SUA, amintește „semnul Fiarei”. Cel care cunoaște doar scriind se încredințează că „nu-nvățăm niciodată nimic din istorie”, desigur, scrisă de învingători, parcă netrăită de omul comun. M. Cărtărescu evaluează, repetat, „natura umană: suntem o specie agresivă, (auto)distructivă, și așa am fost dintotdeauna”. Detașat, indexează în general, dacă nu chiar în absolut: „pe toți îi unește ura față de capitalism și orbirea totală față de tragedia experimentului comunist, oriunde a fost el aplicat”. Trece peste formula idealistă: omul potrivit la locul potrivit, înfricoșat de modelul Fiarei apocaliptice, gen Hitler, „monstrul potrivit la locul potrivit”.
Exclus, nu pentru, cum scria V. Hugo, dar din patria nepărăsită, și-l apropie pe boierul occidentalizant Dinicu Golescu, patriotul critic, moralist, care formula această alegere: „Mai bine aș fi grădinar la Schönbrunn decât ban în ticăloasa Țară Românească”. M. Cărtărescu are și altă patrie așa-zicând de ființă decât literatura: Europa „E adevărata mea patrie și adevărata mea identitate.” Conceptual, geo-politic, socotește că Uniunea Europeană trebuie să găsească un „echilibru” între naționalism, libertate, creativitate. Tocmai aici scrie simili-autocritic că n-a fost pre/prea văzător în Postmodernismul românesc, carte calificată „naivă” în credințele ei.
V. Lapis lazuli ar fi un nobil remediu? Ce-și arogă publicistul voluntar improvizat e responsabilitatea, plătind scump pentru inaptitudinea scrisului politic. Ultra-paradoxal, cel care scrie își refuză statutul de scriitor: „nu m-am numit niciodată pe mine însumi scriitor”! Repetă opțiunea Dostoievski vs. Nabokov, scrisul (ca) religie, alinierea la ne-scriitorul Kafka, generând „marea literatură” în interstițiul uman-zeiesc.
„Drag cititor” e formula repetată, „cerșind” omeneasca iubire. Nu-i de mirare: „Fără vagabonzi, cerșetori și alcoolici, străzile noastre ar fi desigur mai curate, dar am fi mai puțin umani.” Aproape nimic de credincios creștin la cel temător de dispariția totală, „borgesiană”: „Voi dispărea curând în neant, dar clipa asta e mai eternă decât neantul.” Absolutizantul denunță că Evangheliile sunt citite doar dogmatic. Etica iubirii sale e alegere inter-personală, mic troc: „Să nu mai iubesc pe cine nu mă iubește.” Exagerează unanimitatea adulării prefăcute, ca față de tiran: „În lumea literară, dacă scrii prost ești iubit de toți.” Corectează falsul trecut prin abuz în interviuri: nostalgic comunist, atras de sexul în trei, confundat cu personajele sale prin vorbire.
Sinele e Totul, urbea personalizată („orașele interioare”), Bucureștiul („orașul cel mai trist de pe fața pământului, dar singurul adevărat.”), ca și pădurea („În fața casei mele începe pădurea.”). Prietenia e pentru el absolută, fără condiția adevărului, dar mai curând a binelui, ori a recunoștinței, cel puțin în limbaj: n-ar putea „scrie rău” despre N. Manolescu, Crohmălniceanu, M. Martin, Ion Pop, Gelu Ionescu, Gabriel Liiceanu „și alții”. Marea unitate în umanitate, cu care rezonează, e poezia: „la fel ca și mama – poezia e numai una”, „un continent stăpânit de o federație eteroclită de state”.
Mircea Cărtărescu, Peisaj după isterie,
articole, 2007-2017, Humanitas, 2017