cronica filmului
Ioan-Pavel Azap

FILMUL ROMÂNESC DE ALTĂDATĂ

Articol publicat în ediția 6/2021

Pentru filmul românesc, perioada interbelică este una de tatonări, de incertitudini și instabilitate, evoluția sa fiind lentă și sincopată. După succesul comercial avut cu Independența României (1912), primul lungmetraj de ficțiune românesc, Leon Popescu se implică tot mai serios în producția cinematografică și înființează în acest scop, în 1913, „Filmul de Artă Leon M. Popescu”, care se asociază, pentru scurt timp, cu compania teatrală a Marioarei Voiculescu. Aventura cinematografică a lui Leon Popescu se încheie peste doar câțiva ani, odată cu moartea sa, survenită la numai 54 de ani, în 1918, după ce fusese angrenat în numeroase procese și, se pare, pe fondul unor probleme psihice, a dat foc propriilor filme depozitate în spațiile Teatrului Liric al cărui proprietar era. Alte firme/societăți care s-au implicat mai serios în producția de film sunt: „România-Film” (Eftimie Vasilescu), „Clipa-Film” (Horia Igiroșanu) – în perioada filmului mut; „Indro-film”, „Indro-film sonor”, „Ciro-film”, „Diva-film” – după apariția sonorului. În perioada mută se ilustrează nume precum Ion Șahighian (Datorie și sacrificiu și Năbădăile Cleopatrei, 1925; Simfonia dragostei, 1928); Marin Iorda (Așa e viața, 1927); Cornel Dumitrescu (Apașa fără voie, 1927); Marcel Blossoms și M. Kellermann (Lache în harem, 1927); Ion Timuș (Maiorul Mura, 1928); Horia Igiroșanu cu filme sale cu haiduci (Iancu Jianu și Haiducii, 1929; Ciocoii, 1931) ș.a. Există și regizori străini care lucrează în România, cum ar fi Martin Berger (Venea o moară pe Siret, după Sadoveanu, 1929 și În vreme de război, după Caragiale, 1930), acesta din urmă fiind și autorul primului film sonor românesc, Ciuleandra (1930), adaptare liberă după Liviu Rebreanu, realizată în versiune română și germană. Un regizor cu o carieră remarcabilă în interbelic este Jean Mihail (1906-1963), care a trecut mai mult sau mai puțin dezinvolt de la filmul mut (Păcat, după Caragiale, 1924; Manasse, după Ronetti-Roman, 1925; Lia, 1927 ș.a.) la filmul sonor (Chemarea dragostei, 1931; Trenul fantomă, 1933 ș.a.). Alături de Jean Georgescu (1904-1994), Jean Mihail este regizorul român cel mai important al perioadei dintre cele două războaie mondiale. Din păcate, filmele realizate după 1945 nu confirmă, eșuează în propagandă facilă, importanța lor fiind una strict istorică. Dintre primele filme sonore românești menționăm: Ecaterina Teodoroiu în regia lui Ion Niculescu-Brună (1930), Visul lui Tănase, avându-l protagonist pe celebrul actor și proprietar al Teatrului de revistă „Cărăbuș” (1932, coproducție româno-germană în regia lui Bernd Aldor-Calmanovici) sau Bing-Bang (1935), în interpretarea și regia altor doi comici, Stroe și Vasilache, vedete ale Teatrului „Alhambra”, O noapte de pomină și Se aprind făcliile, ambele din 1939, care marchează revenirea pe platouri a lui Ion Șahighian.

Dar toate aceste întreprinderi au avut un caracter efemer. Atâta vreme cât nu a existat un cadru instituțional de stat care să administreze domeniul cinematografiei, implicarea acestuia era nulă sau parcimonioasă, capitalul privat – autohton, străin sau o combinație între cele două – fiind, se pare, incapabil să asigure o continuitate a producției cinematografice. Din această perspectivă, un moment important îl reprezintă înființarea în 1933 a unui subsecretariat de stat care înglobează trei „domenii” aproape inexistente în România acelei vremi: turismul, radiodifuziunea și cinematograful. Ca o consecință (și) a acestui fapt, pe 9 iunie 1934 apare Legea Fondului Naţional al Cinematografiei, lege prin care se concretiza implicarea statului în producția de film și care „consfinţea colectarea filmelor de către Serviciul Cinematografic care funcţiona în cadrul Oficiului Naţional de Turism începând de la înfiinţarea acestuia, în 1936”1. După mai multe schimbări de nume și de apartenență, Serviciul Cinematografic devine la 1 septembrie 1938 Oficiul Național al Cinematografiei (ONC), al cărui prim director a fost Paul Călinescu. ONC primește un sediu, imobil proprietate privată a instituției, în care funcționează și azi sub denumirea de Centrul Național al Cinematografiei, situat pe strada Wilson, actuala Dem I. Dobrescu, dotat cu un platou de doar 200 mp, în care Jean Georgescu va realiza în plin război capodopera O noapte furtunoasă.

Fără a insista, se poate spune că, în ciuda precarităţii sistemului producţiei cinematografice din România interbelică, în acei ani s-au format câţiva regizori importanţi, profesionişti în sensul plin al cuvântului, ei continuând să facă film – mai mult sau mai puţin inspirat, mai mult sau mai puţin liber – şi după război, în cadrul noii cinematografii socialiste. Aceştia sunt: Jean Mihail, Paul Călinescu şi Jean Georgescu, cărora li se vor adăuga Victor Iliu şi Liviu Ciulei, dar numai din perspectiva formării – intelectuale, culturale – în perioada interbelică, ei nefăcând film înaintea celui de Al Doilea Război Mondial. Mai trebuie spus că, dacă ne raportăm la cinematografiile țărilor occidentale, industria cinematografică românească din interbelic era departe de a putea fi măcar asemuită, nicidecum comparabilă cu acestea, dar în contextul țărilor balcanice România nu stătea chiar rău: în cele două decenii ce despart conflagrațiile mondiale în Iugolslavia se realizează cu puțin peste douăzeci de filme, producția din Bulgaria este nesemnificativă, iar în Albania nici măcar nu se fac filme. Ceea ce, de bună-seamă, trebuie văzut nu ca o consolare, ci ca un fapt.

Paradoxal – sau, poate, nu: se știe că în situații de criză, de constrângere, creativitatea sporește – în plin război cinematografia românească produce prima sa adevărată capodoperă, O noapte furtunoasă, lansată în cinematografe în 1943, film care ne sincronizează cu cinematografia europeană și îl ridică pe Jean Georgescu la statutul de maestru. Tot atunci, în 1943, și tot sub egida Oficiului Național al Cinematografiei – devenit din ianuarie 1943, Cineromit (Societatea Cinematografică Româno-Italiană) – cu sprijinul aceluiași Ioan I. Cantacuzino care a susținut O noapte furtunoasă până la a renunța la propriul scenariu în favoarea celui scris de Jean Georgescu, acesta din urmă începe să lucreze la Visul unei nopți de iarnă, adaptare după piesa de teatru omonimă a lui Tudor Mușatescu. Din cauza condițiilor impropii ale turnajului, filmul va fi încheiat abia la finele anului 1945 și va avea premiera în 1946. Amintita societate Cineromit va pierde sprijinul italian, constând în primul rând în tehnica pusă la dispoziție, în octombrie 1943 când nordul Italiei este ocupat de hitleriști, iar legăturile României cu Roma sunt întrerupte, înscriindu-și în palmares doar două filme: Escadrila albă și Visul… lui Jean Georgescu. Înainte de aceste două titluri, ONC realizează o altă coproducție româno-italiană, Cătușe roșii. Film de propagandă, menit să pună în valoare eroismul armatei române în lupta împotriva bolșevismului, cu o intrigă convențională, maniheistă, Cătușe roșii este important prin numele regizorului său, Carmine Gallone, „patriarh” al filmului italian, a debutat în 1913!, celebru pe plan internațional prin superproducții precum Ultimele zile ale orașului Pompei (1926) sau Scipio Africanul (1939), care și-a pus talentul în slujba regimului mussolinian, și prin faptul că versiunea italiană, Odessa in fiamme, a fost răsplătită în 1942 cu Medalia de aur la Bienala de la Veneția, un premiu desigur conjunctural, dar consemnat în „analele” festivalului. Inițial și amintitul Escadrila albă s-a dorit a fi în primul rând un film de propagandă, de data asta ilustrând eroismul escadrilei sanitare, pilotate excusiv de femei, de pe frontul româno-sovietic, dar regizorul Ion Sava a intervenit în scenariul inițial semnat de italianca Elena Zucotti Borea și a mutat accentul de pe propagandă, deranjantă în Cătușe roșii, pe „evoluția personajelor și [căutând] să salveze, prin simplitatea expresiei, ceea ce era convențional în această psihologie”2. Filmul a avut premiera în Italia în 1944, fiind interzis după război, dată fiind poziționarea sa împotriva aliaților. Din cele două filme, importante în contextul producție cinematografice românești în perioada războiului, s-a păstrat doar Cătușe roșii. Considerat și acesta pierdut, a fost descoperit la Cinemateca din Roma în 2000. Primul an de pace, 1946, înseamnă lansarea în cinematografe a nu mai puțin de cinci filme românești de ficțiune, cifră nu de ignorat în contextul dat: Visul unei nopți de iarnă al lui Jean Georgescu, Furtul de la Arizona de Mircea Botez, Două lumi și-o dragoste, coproducție româno-ungară având ca regizor din partea maghiară pe Viktor Gertler, iar din cea română pe Puiu Maximilian, Pădurea îndrăgostiților de Cornel Dumitrescu și Floarea reginei, scurtmetraj pe un scenariu de și în regia lui Paul Călinescu, adaptare a unei povești scrise de Carmen Sylva, acesta din urmă prezentat la Festivalul de la Cannes alături de documentarul lui Jean Mihail Rapsodie rustică. Floarea reginei reprezintă debutul în filmul de ficțiune al lui Paul Călinescu: „Ziarele vremii acordă atenție îndeosebi acestui din urmă film [Rapsodie rustică], neglijând pelicula lui Paul Călinescu pe care – greșit – o încadrează în genul documentar. Este vorba, totuși, de o ficțiune, prin care autorul transpune în imagini legenda florii de colț”3. Ultimele două filme românești realizate înainte de naționalizare, 11 iunie 1948, ambele în regia lui Traian Popescu-Tracipone, Fata de pe Olt (1947) și Năzbâtiile lui Haplea (1948), nu sunt difuzate. Întâmplarea, ironică sau nu, face ca Paul Călinescu, autorul ultimului film românesc lansat în cinematografe înainte de naționalizare – amintitul Floarea reginei, cu premiera absolută la Cannes pe 4 octombrie, iar cea bucureșteană pe 1 noiembrie 1946 –, să regizeze și primul film al cinematografiei socialiste, Răsună valea, filmat în 1949 și lansat în cinematografe în ianuarie 1950.

___________________________-

1 Marian Ţuţui, O istorie a filmului românesc, Centrul Naţional al Cinematografiei, București, f.a., p. 15.

2 Ion I. Cantacuzino apud Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2017), București, Ed. Contemporanul, 2017, p. 127.

3 Călin Căliman, op. cit., p. 147-148.