Spre a-și alina multiplele răni lăuntrice, printre care grija zilei de mâine, lipsa unui adăpost deasupra capului precum și moartea mamei sale Raluca Eminovici (15 august 1876), Eminescu va poposi la Iași în vara aceluiași an… Pe prispa deja celebrei bojdeuci din mahalaua Țicăului, Creangă și Eminescu, fie că puneau lumea la cale, vituperând canalia liberală, fie că dormeau, nu înainte de a declama snoave și versuri, de a face planuri din cuțite și pahară. Eminescu suferea însă când era vorba să cadă pe spinarea altuia, oricât de apropiat sufletește i-ar fi fost, astfel că prietenii junimiști îi găsiră în cele din urmă o funcție umilă si prost retribuită, aceea de redactor-administrator și corector al gazetei Curierul de Iași, în dicțiunea marelui poet foaia vitelor de pripas. Pentru 100, și mai târziu 150 de lei pe lună, redactorul coordona materia oficială a gazetei, un fel de monitor al comunicatelor Curții de Apel din Iași, și alcătuia și pagina de entertainment, cum am zice azi, făcând cronica literară, politică, economică, teatrală etc.
La o masă simplă de redacție, cu foarfecele alături, Eminescu compila cronici și articole, lipea fragmentele tăiate din alte periodice și făcea corecturi. El a scris aici, fără a semna, în contul cronicii externe și interne o mulțime de considerații politice asupra problemei românilor de pretutindeni, asupra relațiilor României cu țările limitrofe (Planul unei confederațiuni balcanice, Românii și Austro-Ungaria, Turcii și Europa, Dualismul și federalismul în Austro-Ungaria), însemnări economice, pe cât de competente, pe atât de închegate; vom aminti, fiind vorba de o temă de actualitate, înstrăinarea industriei românești.
În vara anului 1876, juca în grădina „Chateau-aux-Fleurs” o trupă românească în frunte cu Grigore Manolescu, Petre Ionescu, Mihail Arceleanu și
R. S. Alexandrescu, care și-a continuat reprezentațiile și în anul următor. Incepând cu 1 iulie, cronicile teatrale aferente, deși nesemnate, poartă amprenta inconfundabilă a spiritului eminescian, prin stil și vocabular, dar mai ales prin profesionalismul punctului de vedere și detașarea tehnică a calificării interpretării actorilor. In general, stilul articolelor lui Eminescu n-avea nimic din banalitatea și improvizația gazetărească, pentru că poetul, om cu principii politico-economice și cultură filozofică deasupra mediei, scria sub dictarea unei doctrine organice care și-a dovedit inamovibilitatea dincolo de exercițiul diurn al condeiului. Inutil să mai precizăm că Eminescu n-a avut niciun beneficiu de pe urma acestei activități obscure.
Cum Eminescu nu avea în acea vreme mai mult de 27 de ani, vârsta la care își proiecta marile poeme de mai târziu, ulterioare debutului absolut fulminant cu Venere și Madonă de la 20 de ani, atunci când nu lucra la redacție, poetul sta închis în casă; aici își compunea operele literare într-o interiorizare desăvârșită, evadând din lumea înconjurătoare. Un pat de fier cu vergi, o masă de brad și două scaune așijderea, o doniță cu capac și o cană de apă, adică obiectele unui interior primitiv, cu care era obișnuit din copilărie. Toate acestea se vor regăsi de-a lungul întregii vieți, ca și la Creangă, drept atribute, nicidecum ale mizeriei, ci ale rusticității obârșiei lor…
Eminescu – spre deosebire de Slavici – nu avea nici măcar o minimă îndemânare și ordine în privința treburilor și obiectelor casnice, astfel încât ele rămân cu zilele în necurăție și uitare. Starea psihică mai mult înnorată, încordarea în munca intelectuală îl îndepărtau pe poet de igiena de toate zilele, înstrăinându-l și sălbăticindu-l.
Doar iubirea se va fi dovedit mai tare ca abandonul psihic, vestimentar, igienic, alimentar în care poetul trăia de obicei, reușind să-i inducă acea vointă de reconciliere cu societatea, prin supunerea la criterii minime de socializare: redingota, jobenul și setul minim de rufe spălate, apretate, frumos mirositoare… Căci, oricât ar părea de ciudat, poetul chema destul de des spălătoreasa, enumerând piesele încredințate aceleia spre purificare printre încercări de versificație și erudiție.
Reiese astfel că unele dintre accesoriile inventariate, de pildă batistele, aparțineau altor persoane, precum Bodnărescu sau dna Burlă, prietenii ce găseau de cuviință să-i ofere poetului ceea ce-i lipsea în anumite împrejurări. Dar când scepticismul său tip căci vis al morții eterne e viața lumii-ntregi ori demonul inspirației îl izolau în bârlog, el redevenea ca întotdeauna omul vegetativ, cu atât mai nesimțitor de sine cu cât nici o atribuție oficială nu-l silea să aibă o ținută supravegheată. Rarii prieteni pe care-i primea rămâneau o clipă în prag, cvasi asfixiați de fermentația unui interior ermetic. Cărți risipite pe jos, albituri murdare aruncate după sobă, patul etern desfăcut cu cearșafuri soioase; până și apa din cofă mirosea a baltă stătută… În mijlocul acestei perpetue rânceziri a elementelor de interior, Eminescu, la masă sau pe marginea patului, sta absorbit, înhumat parcă în propriile gânduri, nepăsându-i de puzderia de coji de nuci și ghemotoace de hârtie aruncate pe unde se nimerea.
În grija religioasă de a-și face la vreme articolele, Eminescu se ivea pe străzi sau în redacție nebărbierit și absent, cu fața ascunsă în gulerul ridicat al surtucului. Hainele îi erau lipsite adesea de o parte din nasturi, și încălțămintea, pe care o păstra uneori în pat, adeverea sedimente succesive de noroi.
Urmând pomenitul imbold spre rusticitate, el își făcu în cele din urmă, stimulat și de Creangă, haine groase de șiac moldovenesc, care îl înfățișau și mai îndesat decât era în redingota și pantalonii strâmți, pe-atunci la modă. Astfel se preumbla cu un zâmbet pierdut spre Copou sau spre Sărărie, cu părul său bogat dat pe spate, încercând pe cât era omenește posibil să ascundă îndelungata asceză și precaritatea condiției sale economice.
Nevoia de independență economică și morală este poate ceea ce l-a preocupat în cel mai înalt grad pe Eminescu, spre a putea fi liber și necruțător în a vitupera moravurile epocii, mai ales că și din pricina oportuniștilor, cumularzilor și impostorilor își pierduse pentru totdeauna speranța unei sinecuri menite să-i ofere scriitorului timpul trebuincios marilor sale proiecte. Inflexibilitatea lui deontologică generă un conflict între el și directorul Tipografiei Naționale din Iași (unde se imprima și Curierul), ce-l rugase pe Eminescu să respingă criticile aduse primarului Iașului de foaia locală, Steaua României. Toți redactorii din lume au făcut asemenea servicii inofensive prietenilor și cunoscuților.
Eminescu, care era nevoit să se hrăneasca cu nuci, pâine și miere, nu se învoi totuși să facă aceasta și răspunse demn precum că nici nu-l cunoaște pe primarul Pastia, nici nu e cunoscut de dânsul, drept care, fiind acel Pastia nu demult primar, nu poate emite nici o opinie, nici bună, nici rea asupră-i, sub proprie semnătură. Directorul Tipografiei propuse atunci să facă singur articolul în chestiune, dar să apară sub semnătura poetului. Această din urmă propunere stârni indignarea maximă a redactorului ce-l considera pe intermediar o nulitate vag alfabetizată, un avocat de mâna a treia, drept care fu constrâns să renunțe la slujbă.
Așa se face că Eminescu acceptă prima propunere a junimiștilor, cea de a veni la București și a prelua funcția de redactor la tânăra gazetă conservatoare Timpul, dar, vai, n-avea bani de drum: „N-am cu ce veni. – îi scria el lui Slavici – Asta m-a făcut să-mi țin gura până acuma, 100 de fr. am pe lună; din ce dracu’ să plec? Am și bagaje: cărți, manuscrise, cioboate vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la-ncheieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului?” Astfel scria poetul pe 12 octombrie 1877. Foarte curând își va fi urcat în tren hârțoagele și moliile și pornea pe drumul fără întoarcere spre Bucuresti, unde-l așteptau mizeria, boala și, în cele din urmă, moartea.
Sediul redacției se afla la etajul întâi din palatul Dacia, aflat pe Podul Mogoșoaiei (mai apoi Calea Victoriei), colț cu strada Lipscani. Aici poetul fu prezentat lui Gr. H. Grandea, redactor până atunci la Timpul, Scipione Bădescu, Ronetti-Roman și Caragiale.
Cotidianul Timpul fusese fondat la 15 martie 1876, ca organ al partidului conservator de sub președinția lui Lascăr Catargiu, cu puțin înainte de căderea acestuia de la guvern. Câtăva vreme gazeta fu redactată de Grandea, care însă nemulțumea pe junimiști fiindcă nu făcea destulă publicitate Convorbirilor literare, iar cu puțin înainte de venirea lui Eminescu la București, ea căzuse cu totul în sarcina lui Slavici.
Eminescu părea junimist și conservator prin structură, prin cultură, prin cercul literar căruia îi aparținea și prin nesuferința față de liberali, care îl lăsaseră pe drumuri. Astfel că indignarea sa își găsi expresie în chipul cel mai firesc cu putință în polemica de gazetă, și uneori, cu o violență peste limitele politicii conservatoare. La drept vorbind, în curând în această privință Timpul deveni de fapt un organ de expresie cvasi personal al poetului. Eminescu dezvoltă și aplică la realitățile românești propria filozofie politică, schițată în într-o conferință de la Iași, și care se înrudea formal cu ideile maioresciene asupra raportului dintre fond și formă. Ideea fundamentală a redactorului era năzuința lentă către progres, prin contact cu civilizația apuseană, adică un progresism moderat care să nu excludă trecutul; doar astfel noile instituții se mulau pe sufletul, credința și originalitatea națiunii. Este celebră deviza eminesciană: națiune și religiune.
Partidul Conservator respingea acuzele liberalilor de a fi doctrinar nostalgic, paseist, încremenit în trecut, și însuși Eminescu respingea o atare insinuare. „Să nu se înșele nimeni – scria poetul – nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărâmate de noi cu însăși mâna noastră, nu cerem o reacțiune spre trecut, cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susținerea intereselor vitale ale țării. Dacă nu voim atingerea libertăților noastre cetățenești prin reacțiune, nu voim deopotrivă paralizarea lor prin licența demagogiei.”
Adevăratul conflict dintre cele două partide nu era atât teoretic, cât economic, pentru că liberalismul înfățișa interesele noii burghezii industriale pe cale de a ecloza, în vreme ce conservatorismul apăra interesele marilor proprietari de pământ. Când Eminescu susținea că liberalismul, introducând aparatul complicat al vieții de stat industrial, a aruncat o povară pe umerii țăranului, în vreme ce vechea orânduire boieri-țărani-bresle era mai spornică pentru puterile unei țări agricole și necompetitive în planul finanțelor, asta era pe placul boierilor… „Ce caută – clama Eminescu – aceste elemente nesănătoase în viața publică a Statului? Ce caută acești oameni care pe calea Statului voiesc să câștige averi și onori, pe când, Statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși, care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință?”
Articolele lui Eminescu, veritabile documentare de epocă, redactate în stilul impecabil-silogistic obișnuit, se distingeau acum printr-o fosforescență vehementă. Violența este de altfel, pe zi ce trece, culoarea sufletului eminescian, și proza politică, poeziile, scrisorile și elocința sunt marcate de invectiva împinsă până la mizantropie.
„Ca un fel de refugiu – scria Eminescu dezgustat de contemporani – de multele inconveniente ale vieții, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoință, a dat omului râsul cu toată scara, de la zâmbetul ironic până la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înțelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în niște oglinzi rele, totul se reflectă strâmb și în proporții pocite, făcându-și complimente unul altuia și numindu-se sarea pământului, ai avea cauza de a te întrista și de a despera de viitorul omenirii, dacă n-ai ști că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărțămintele geniilor contemporani, peste balamuc și pușcărie, va crește iarba și că, în amintirea generației viitoare, toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din fața unei ape stătătoare.”