A pătrunde în intimitatea relaţiei Mihai Eminescu – Veronica Micle, fie prin intermediul corespondenţei păstrate, fie răsfoind amintirile contemporanilor, pare un gest de impietate. Şi totuşi, nevoia de a cunoaşte, de a reaborda o tensionată poveste de dragoste, poate deveni, oricând, imperioasă, dacă nu salutară.
Atins de aripa iubirilor împărtăşite sau nu (Casandra Alupului, Eliza, Milly, Eufrosina Popescu, Cleopatra Lecca-Poenaru, Mite Kremnitz), Eminescu n-a fost, nici pe departe, un Casanova: „El ţinea mult nu la femei, ci la femeie (s.n.). Femeia era pentru dânsul idealul creaţiunii, al frumuseţii şi al perfecţiunii chipului omenesc” (Teodor V. Ștefanelli).
Unica lui pasiune, Veronica Micle (născută Câmpeanu) era originară din Năsăud. După moartea tatălui, înrolat în oastea tribunului Avram Iancu, se stabileşte la Iaşi, unde va absolvi Şcoala Centrală de Fete. În 1864, la numai 14 ani, se căsătoreşte cu Ştefan Micle (profesor de fizică şi chimie, ulterior rectorul Universităţii ieşene). Diferenţa de vârstă – aproape 30 de ani! – a făcut ca această căsătorie „pregătită” să cunoască şi momente de criză.
Idila dintre Eminescu şi Veronica începe la Viena, iar răstimpul petrecut în infernul Iaşilor (august 1874 – octombrie 1877) atestă mistuitoare sentimente. Fost bibliotecar, fost revizor şcolar, fost redactor la „foaia vitelor de pripas”, poetul ruinat de vise ia calea Bucureştiului. Avea să lucreze alături de Slavici şi Caragiale, în redacţia Timpul-ui. Trudind ca un Sisif, dar bogat de-atâta sărăcie, „războinicul” gazetar nu poate reveni în „Iaşul cel oropsit”, deşi chemările Veronicăi ori ale prietenului său, Ion Creangă, trădau adevărate revărsări de suflet. Anul 1879 promitea împlinirea visului de iubire. Moartea lui Ştefan Micle îl determină pe Eminescu să-şi exprime, uranian, sentimentele tăinuite: „…tu nu ştii, nici poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare decât pe mine fără ca să nu te iubesc (…). Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e inima noastră. Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic, şi nimic având totul” (scrisoare din 5/11 august 1879). O discuţie dintre Luceafăr şi mentorul „Junimii” spulberă, practic, proiectul căsătoriei. Pe un asemenea fond îşi face apariţia Cătălin (alias I. L. Caragiale). Trâmbiţându-şi succesul, dramaturgul provoacă – irevocabil – dezgustul şi aversiunea poetului. Debutul anului 1882 aducea noi speranţe. Veronica îşi ceruse iertare. Eminescu visa, din nou, la unirea a două suflete bolnave de atâta dor. Proiecte peste proiecte, mereu nerealizate… El lasă totul în voia sorţii, mărturisind cu amărăciune: „Nu văd nici o perspectivă deocamdată de a trăi împreună. Pentru că nu mi s-a oferit pân-acum nimic în Iaşi cu care aş putea duce o viaţă convenabilă cu tine şi în mizerie nu voi să trăieşti” (scrisoare din 28 februarie 1882). Un an mai târziu, mintea „care plătea cât o împărăţie” intra sub stăpânirea nopţii. Regele neîncoronat al poeziei româneşti se stingea la 15 iunie 1889, ora 3 dimineaţa, fără să aibă pe nimeni alături… Pierderea iubitului Emin (cum obişnuia să-i spună) o răvăşeşte pe Veronica. În seara de 3 august 1889, ea se sinucide cu arsenic. Cununia lor n-a fost posibilă nici măcar în moarte. Eminescu a primit „repaosul” cerut la cimitirul Bellu, iar Verona (cum era, uneori, alintată) îşi are liniştea la mănăstirea Văratec. Chiar dacă vremea cerne, nemiloasă, pot fi citite şi astăzi, săpate adânc, în piatra funerară, versurile Veronicăi Micle: „Şi pulbere, ţărână, din tine s-o alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce, nimicul te reia/ Nimic, până la urmă, nu va rămânea.”
Deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune. Ca fumul şi valul sunt toate. Numai adevărata dragoste învinge negura vremilor, luându-şi ca sinonim Eternitatea…
________________________________
Notă: Fragmentele din scrisori au fost reproduse conform volumului Mihai Eminescu – Veronica Micle. Corespondenţă, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992