…Împrumutând ceva din stilul enciclopedic, trebuie reamintit celor care au uitat (sau amintit celor care nu știu) că hedonismul (din gr. hedone = plăcere) pornește de la înclinarea naturală a omului spre căutarea plăcerii, a fericirii și, totodată, la paritate și dacă e posibil, evitarea suferințelor. Vom reveni asupra definiției!
Nicolae Săftoiu (1935-2017) – unul dintre cei mai remarcabili graficieni români ai sec. XX – a fost, dacă e să-i luăm viața în răspăr, un vrednic urmaș al lui Aristip din Cirene ori al lui Epicur, ca și al Renașterii sau al iluminiștilor sec. al XVII-lea. Pentru că, indiscutabil, el a avut ceea ce Michel Onfray numea în Manifestul hedonismului (2006), „la puissance d`exister”. Mărturisea undeva Nae Săftoiu: „Voi avea întotdeauna conștiința că nu-mi ajunge timpul, că nici măcar nu-mi pot îngădui să mor!”. Fraza conține în ea miezul semantic oximoronic al tabloului esențial ce zugrăvește exact întreaga sa viață și îndelungata sa trudă.
A fost un perfecționist în arta lui (vom vedea mai la vale că ea, arta – undeva, la un vârf al inefabilului, pe care l-a atins – se va împleti cu meșteșugul). A muncit cu strădania unui ocnaș și cu minuția unui orfevru, a fost de o seriozitate colosală (de multe ori, exasperantă în ochii congenerilor săi), respectând regulile, condițiile, termenii și termenele impuse muncii sale de nenumăratele sale angajamente contractuale. Este considerat un maestru al miniaturii (să nu uităm că, între 1991 și 2001 a fost cel care, la solicitarea Băncii Naționale, a desenat toate bancnotele puse în circulație!). Este autorul unor enciclopedii ilustrate unice, adevărate opere de artă: Păsări din România, Animale sălbatice, Animale domestice, Fluturi din România, prin colaborarea cu Editura Didactică, cu Editura Științifică și cu Editura Enciclopedică. Ca să-și câștige existența, și-a vândut acest talent extraordinar de a desena, prin Fondul Plastic sau prin contracte cu o clientelă diversă (MapN – pavoazare Muzeul Militar, Hotelul București – peste o sută de gravuri care să decoreze camerele și holurile, apoi, Editura Didactică, Editura CERES ș.a. – manuale, afișe, panotaje… și alte expediente cu felurite entități ale statului, capabile să-i asigure cât de cât nu belșugul, ci traiul minim care să-i permită artistului să lucreze; asta în condițiile în care plățile întârziau nepermis de mult, uneori luni întregi, după ce lucrarea era terminată!).
Toate aceste calități s-au împletit cu alte jubilații de existență: i-au plăcut femeile, i-au plăcut ascensiunile montane, i-a plăcut pescuitul și i-a plăcut lectura.
O notă din jurnalul său, datată iulie-august 1958 (anul când termina studiile de Artă), suna așa: „20.VII. – Începeam să am vagi îndoieli de natură profesională; studiile exagerate din timpul școlii nu mă mai satisfăceau și căutam forme noi de exprimare, nemaisatisfăcându-mă simpla și comoda reprezentare a lucrurilor. Începea, încet, o transformare, poate chiar la început, o alterare a stării de religiozitate cu care privisem până atunci natura. Începea, de asemenea, să slăbească complexul de inferioritate pe care-l resimțeam în mod dramatic în fața Creației; raportul meu cu Dumnezeu, cu natura devenea mai demn, mai lucid. Scăpam de umilința bigotismului și de neputința înțelegerii, încet, dar cu timpul aveam să câștig. Să-mi recâștig verticala ființei raționale și fără să-mi pierd capacitatea admirației și emotivitatea, aveam să câștig pe planul esteticului și al poeticului pur(…) Lecturile din acea vreme (amestecate): Hemingway, I. Botez (Aspecte din civilizația engleză), Fabre (Din minunile instinctului la insecte), Defoe, Schelley, Ovidiu, Eminescu. 1.VIII – Alte lecturi: Flaubert, Ralea, Turner, Heinrich von Kleist, Hölderlin, Omar Khayyam, Mircea Eliade (India), O. Wilde, London, Dickens, Balzac, V.I. Popa, Sadoveanu, O. Goga, G. Călinescu, A. France, Blaga, Ion Pillat (cele trei volume din „Fundații”), St. Zweig, Petrarca, Baudelaire, Stendhal, Upton Sinclair (Balaurul și O lume de câștigat), Voltaire, Plutarh, Leonardo, Michelangelo, Haydn, Beaumarchais, Poe, Aristotel, Schubert, Liszt, Tolstoi, Erasmus (Biografii), Camil Petrescu, Ibrăileanu, L. Feuchtwanger (Vulpile în vie), Cartea Oltului de G. Bogza, Minulescu etc., etc. Și, în sfârșit, în acel an, descopeream Cartea Ceaiului, ce avea să rămână toată viața una dintre cărțile mele de căpătâi.”
Am insistat asupra acestui aspect, ca să profit a spune că fiecare an din jurnalul său este împănat cu uriașe liste de lecturi din toate domeniile: beletristică, istoria și teoria artei, filosofie, arhitectură sau de tehnici de meditație. Ce m-a surprins a fost, pe de o parte, perfecta cunoaștere a limbii franceze, iar, pe de alta, miile de cărți nu doar franțuzești, a căror proveniență a rămas pentru mine un mister.
Dar, dincolo de toate servituțile penibile și istovitoare, dincolo de feluritele obligații contractuale, dincolo de plăcerile fundamentale ale hedonistului Nae Săftoiu, artistul din el a găsit răgazul de grație ca să creeze o artă extraordinară, originală și extrem de valoroasă. Miile de lucrări, desene, gravuri (linotipuri, monotipuri, xilo), picturi, acuarele, ilustrații de carte – toate stau mărturie (pe unde s-or fi aflând ele… de pildă, numai între 1965 și 1974, în casele prietenilor, în colecții particulare și muzee sau acolo unde a trimis la bienale, concursuri și expoziții din: Tokio, Lugano, Havana, Budapesta, Düsseldorf, Torino, Praga, Beirut, Santiago de Chile, New-York, Macerata, Este, Cesena, Roma (Italia), Buenos Aires, Sao-Paolo, Rabat, Sofia, Portland, Luxemburg, Rotterdam, Mannheim, Ciudad de Mexico, Rostock, Philadelphia, Kansas-City, Mount Vernon, Washington, Ithaca, Orange-City, Cumberland, Northampton, Bremen, Lagos, Varșovia, Berlin, Bratislava, Bremen).
Expoziții personale: 1963 – București, 1969 – Milano, 1970 – Piatra Neamț, decembrie 1970-ianuarie 1971 – expoziție de grup Galeria Apollo, 1979 – București (Simeza), 1998 – Luxemburg. Călătorii de studii în: 1970 – Franța, 1974 – Iugoslavia, 1978 – Polonia, Bulgaria, Germania, Iugoslavia. După 1991: Anglia, Australia, Elveția, Franța, Slovacia. Lucrări în colecții particulare: Franța (colecția Felix Cohen), Japonia, Franța (alte colecții). Statele Unite (colecția Peligrad), Germania (colecțiile dr. Bobesch și dr. Hipsch). Premii: Premiul Tineretului (la 24 de ani) – 1959, Premiul UAP (1968), Ordinul Meritul Cultural (1969), Premiul Special la Festivalului EUROCON I – Trieste (1972), Premiul UAP pentru grafică (1980).
Printr-un fericit concurs de împrejurări, mi-au fost remise, spre lectură (în manuscris), două caiete cuprinzând note ale lui Nae Săftoiu cuprinse între 1958 și 1988, adică trei decenii – poate cele mai aspre din perioada regimului comunist – într-o relatare aproape epic-romanescă și într-un stil laborios de savanterie curată. Savoarea și parfumul paginilor – descoperite la prima lectură – sunt argumente peremptorii pentru editarea acestui jurnal foarte expresiv prin caracterul său exemplar. „6 FEBRUARIE 1963 – PRIMA MEA EXPOZIȚIE PERSONALĂ. Uluitor, dar expoziția a avut succes. P. Comarnescu «m-a descoperit» și, cu capacitatea rară pe care o avea, aceea de a miza cu entuziasm pe tineri, m-a ajutat enorm. Printre altele, mi-a adus la expoziție întreaga familie Sadoveanu. Valeria și Profira au intervenit pe lângă ministrul Moraru să sporească suma pentru achiziții, deja ridicată o dată prin intervenția lui Kazar pe lângă același domn. Aveam pentru cel puțin doi ani un minimum asigurat și puteam de data asta să devin complet independent. / martie – câteva zeci de lucrări (monotipuri): animale (mai mult sau mai puțin fantastice), peisaj, compoziții, pești, himere / Voronca, Poe, St. Exupéry, Balzac, Galsworthy, Cocteau, Maurois, G. Picon / în aprilie, aveam peste 40 de monotipuri gata. Câteva mai există prin casele unor amici, majoritatea însă le-am distrus după câțiva ani, considerându-le puerile / René Huyghe – «Dialogue avec le visible», o carte care avea să-mi folosească foarte mult pe plan intelectual-profesional / «L`ACTE D`ACCOMPLIR ET NON L`ACCOMPLISSEMENT ETAIT VRAIMENT L`ACTE VITALE.» / «ARCADE, FIRIDE, LESPEZI» – G.M. Cantacuzino: «CĂCI ASTĂZI, MAI MULT DECÂT ORICÂND, PRIVIRILE SUNT FIXATE SPRE UN VIITOR CARE SE POATE GHICI. UN VIITOR DE SFORȚĂRI COLECTIVE ȘI ANONIME, A CĂRUI ASPRIME VA SUPRIMA FĂRĂ MILĂ PE SENTIMENTALII AMATORI DE TRECUT»; acest «viitor» este prezentul nostru, sentimentalii nu au fost suprimați încă, dar sunt din ce în ce mai izolați și puțini”.
Jurnalul este fermecător, prin dinamism și prospețime (ai uneori impresia că Nae Săftoiu e conștient că, de fapt, scrie o carte, cu personaje, cu observații de caracter, cu epic, cu momente de ruptură temporală, care creează „frustrația așteptării”), căci notațiile lui se concentrează pe trei nivele.
Există, așadar, trei nuclee de importanță pentru creator, spre care converg toate notele și observațiile sale. Mai întâi, confruntarea cu arta, strădaniile (cu eforturi cvasi-epuizante) și tribulațiile creatorului, lupta sa cu îndoiala, cu perfecționismul propriului talent (mărturie stau sutele de volume de teoria și istoria artei pe care le citește și le comentează), căutarea disperată a originalității (pentru că ea este singurul semn al valorii incontestabile), iar el știe foarte bine că Dumnezeu l-a înzestrat cu un talent ieșit din comun. Din care are datoria să „stoarcă” totul. Există, de pildă, note de genul: „am început desenele la un ciclu… dar nu sunt mulțumit și le-am aruncat”. Sau „Acum am înțeles acel vers dramatic al lui Arghezi: „să vrei până la mie, să poți doar pân` la șase”… Sunt momente când simt că disperarea provocată de neputință se transformă în nebunie.” Sau: „Am evoluat chinuit și dureros și faptul că nu am «aderat» mi-a dăruit o independență absolută. Singurul lucru care continuă să mă doară este prostia oamenilor.” Sau: „Am fost drept și sincer, dar fără tact și simțul măsurii; de-asta am dușmani. Aceste două vicii și aceste două defecte se plătesc greu într-o lume ipocrită și stupidă.”
Nae este ca un apostol vrednic și laborios, harnic și sârguincios, un fel de misionar al trudei, împins de străduință să-și caute siguranța traiului sau inefabilul emoțiilor, dar care, en même temps (celebra teorie a lui en même temps, ce plasează omul modern pe o sincronie seducătoare, dar uneori pricinoasă!), nu-și uită o clipă atracțiile irezistibile ale plăcerii hedoniste: „Sunt femei care pot face din orice bărbat o victimă, dar există bărbați care pot fi victima oricărei femei.” Sau recursul la adânca observație a lui Emerson: „Quand la femme a partagé une opinion ou se mêle à un mouvement important, il y a là le premier signe d`une révolution”!
Stilul sec al însemnărilor atinge câteodată o profunzime apoftegmatică: „Vasal demn al propriei mele domnii”, „Copilărie fără bucurii, tinerețe fără vise, maturitate fără speranțe”, „Mediocritatea nu-i altceva decât subeternitate”, „Am uitat arta contemplației” „În vremea noastră, creatorul a fost înlocuit de polițist”, „Cele mai multe sfaturi le primești de la ratați”, „Ieșirea din Timp comportă riscul căderii în uitare”, „Cu vârsta, deșteptul devine înțelept, iar prostul tot mai prost”, „Un mic-burghez singur: un zero, mai mulți, o mahala” „Cu cât îmi rămâne mai puțin timp, cu atât trebuie să mă grăbesc mai puțin!”… și multe, multe altele, demonstrând că lecturile sale din Montaigne, La Rochefoucauld, Voltaire, La Fontaine și alți moraliști ai culturii franceze, ca și sagacitatea observațiilor lui personale sociologice, i-au ordonat mintea și i-au concentrat expresivitatea.
Apoi, sunt citatele, care dau realmente măreția unei minți dezghețate și a unui spirit înalt. Iată un exemplu din comentariul lui René Huyghe, prilejuit de L`Adoration des Mages, tabloul pictat între 1510 și 1515, al lui Jean Gossart: „En offrant à sa bien-aimée la première guirlande, l`homme primitif s`est élevé au-dessus de la brute; en s`élevant ainsi au-dessus des nécessités grossières de la nature, il est devenu humain; en percevant l`utilité subtile de l`inutile il est entré dans le royaume de l`Art”. Extraordinară intuiție: și a autorului, dar și a cititorului care a ales acest citat!
Un al doilea „pachet” conține observații privind breasla. Aici, nimeni nu-l întrece pe Nae Săftoiu privind mixtura stilistică și amestecul de ironie mușcătoare, de sarcasm, dar și de resemnare, atunci când îi studiază pe congenerii săi. Lupta pentru putere din UAP, pentru influență, privilegii, înlesniri și beneficii (burse în străinătate, participări la bienale, la expoziții internaționale sau la felurite manifestări ce au loc, recurgând la titlul tradițional al paginii a patra din Scânteia, „Peste hotare”) îl scârbesc în așa măsură, încât are grijă și ia distanță față de toate aceste contorsiuni ale verminei ce-l înconjură. De pildă: „1969 / 20.I. – Ședință la UAP – Prelucrarea noilor „directive” – Ceartă cu Ion Frunzetti… 6.V. – Mi s-au primit la Bienala Tineretului de la Viena cele zece lucrări trimise. Nu mi se dă însă viza necesară pentru a participa personal; ăsta este rezultatul disputei cu Frunzetti.” Sau: 1971 / 16.II. – Mare ședință – și inutilă – la UAP. Mă uit prin sală și mă întreb ce caută acolo indivizi ca Gion, Adrian Lucaci, Cora, Ilie Scheau și alții. Lichelele se ceartă că nu au fost invitați la „discuția” cu Ceaușescu… Intrigi, sforării, lingușiri, găști, grupulețe: Lichele! / 22.II. – 50% complexe + 50% ambiții = artist de tipul Petrică Dumitru. Primesc diverse propuneri de a face parte dintr-o gașcă sau alta… dar țin prea mult la puțina mea independență, ca să cad pradă ispitelor de a câștiga mai mult și mai ușor. Își fac apariția printre noi amatori ca Valentin Ionescu, Valentin Popa și alții. Chirnoagă în special are un talent deosebit de a se înconjura de tot felul de impostori, profitori și diletanți. Delincvenți-artiști, de tipul Feodorov, Iosif Teodorescu.” Uneori, de sub creionul lui Nae ies portrete memorabile: „1972 / 13.III. – Constantin Plăcintă, moldovean cu slănină pe creier, complexat, laș, turnător și intrigant, ipocrit și invidios, se hrănește cu ranchiune și practică calomnia(sic!) la adresa tuturor. Îi place să stârnească murdării și scandaluri, sufletul ăsta de codoș mărunt se visează șef…”… Nu mai insistăm, menajeria e uriașă. Și, ceea ce e trist este s-ar părea că e neschimbată și azi! Cu alte personaje.
Ba, fără nicio legătură, nitam-nisam, îl mai lovește și ghinionul pe Nae. Iată, de pildă, o însemnare din 1986: „Decanul Universității din Oslo mi-a cumpărat Hăul, cel mai bun desen al meu. Pe aeroportul din Hamburg însă i-a fost furată lucrarea(!!)” (semnele de exclamare sunt ale lui!). Sau: „1971.8.XII. – Am primit azi din Spania o invitație pentru o expoziție ce a avut loc în… noiembrie. Plicul era deschis…”!! Ca o ironie, Nae notează undeva, o observație colosală: „L`un des „signes” de notre civilisation actuelle est la production des objets ne servant à rien, mais symbolisant pour ceux que les possèdent l`accession à une classe supérieure” (J. Bouvet)
Al treilea compartiment al analizei sale în acest jurnal inedit, întins pe trei decenii și în care artistul se simte la fel de sugrumat, este realitatea strivitoare și anxioasă a regimului comunist. Îi va fi dat să trăiască lui Nicolae Săftoiu, la vârsta deplinei maturități, cele mai teribile „etape” ale ceaușismului, cu delirul incontinent și grețos al dictatorului și acompaniat de spectacolul vomitiv al lingușelii, slugărniciei și poltroneriei camarilei sale; în timp ce poporul (și artiștii deopotrivă!) literalmente îngheța de frig.
Notele lui Nae sunt pline de amărăciune și de disperare. „Nu e nimic mai dureros decât să asiști la degradarea unei națiuni” Sau: „Ne îndreptăm vertiginos spre un medievalism tâmp, oprimant, distrugător.” Sau: „1971 / 12.II. – Suntem imigranți în propria noastră țară. Decepționați înainte de a ne fi realizat, ipocriți în decepția noastră și cinici cu tot ce ne-ar mai putea salva. Din singurul punct de sprijin al omului în el însușiși în univers, din speranță, noi am făcut calambur și subiect de zeflemea. Nu mai avem Dumnezeu, fiindcă am obosit așteptându-L și am renunțat la El. N-am făcut nimic să ne înălțăm, dar ne revoltăm că suntem condamnați să ne târâm.” Ele sunt, în adâncul lor, veritabile gesturi de rezistență: „15.II. – Artiștilor români li s-a cerut sau prea mult, sau prea puțin. După ce s-a cerut artei noastre să fie unul dintre «agenții» de propagandă ai țelurilor urmărite de sistemul politic, brusc i se pretinde acum universalitate, spiritualitate elevată. O perioadă îndelungată ni s-a răpit dreptul de a fi propriii noștri contemporani, am fost închiși în dogme, cenzurați, ni s-au tăiat aripile devenind anacronici sau fals avangardiști. Am fost mult timp sfâșiați între intenții și neputință, închiși în cercul constrângerilor, iar acum încercăm zadarnic să ne desprindem. Mulți, prea mulți au uitat să zboare, prea mulți au aripile frânte și sufletele atrofiate.”
Absurdul este halucinant: „1976 / 29.IX. – Teatrele de păpuși au primit dispoziția să scoată din repertoriul lor piesele cu regi și regine, prinți și prințese. Și cele în care animalele vorbesc, căci știe oricine că acestea …nu vorbesc!” Sau: „1981 / 3.I – O să ne creadă oare cineva peste o sută de ani sau chiar mai puțin, câtă umilință și cât ridicol am putut îndura? Cine ne va crede și, mai ales, cine ne va ierta pentru că am suportat absurdul, nedreptatea, lipsa de libertate, agresivitatea, prostia, mitocănia, prostul-gust, sărăcia de toate felurile, dar mai ales a spiritului, murdăria, vulgaritatea și banalul?”.
Câteodată, acest absurd își depășește statutul categorial și intră în zona comicului, iar întâmplările par desprinse din Prostia omenească. Spre exemplu: „1981 / 16 apr.: SEDINȚĂ DE BIROU. Temă de discuție: Secția de propagandă a CC a trimis Uniunii o adresă în care cere ca mai mulți graficieni să prezinte machete pentru O ETICHETĂ DE CUTIE DE CHIBRITURI dedicată viitorului cosmonaut român!!! Printre altele, se mai discută «acolo SUS»: dacă să fie reprezentat singur sau cu un rus; dacă steagul nostru să fie deasupra, dacă să fie și al rușilor… și alte nerozii la fel de năucitoare.”
Sau un moment din cele ce ne amintesc (surâzând acum!) de însuși Ceaușescu: „1979 / 16-25 IULIE (Tulcea – Calica): Tabără de creație pentru graficieni. Condiții: dai o lucrare Comitetului Județean de Cultură(…). Ministrul agriculturii – sau așa ceva – I.C. a venit într-o vizită prin împrejurimi și a luat masa la cabana Calica. Seara, «băieții» l-au invitat la o partidă de popice, la lumina farurilor. La fiecare lovitură a ministrului, cădeau toate popicele… «Băieții» întinseseră un fir de gută între doi pomi și când ajungea bila la primul popic, unul dintre ei, cu piciorul, făcea restul, în timp ce toți ceilalți aplaudau entuziasmați de măiestria tovarășului… (Autentic!)”.
În fine, ca un fel de aură, ceva de genul finis coronat opus, Nae conchide trist: „Secolul XX este beat, urât, bolnav, rupt de realitate, lipsit de onestitate și eleganță, lipsit de voință, trist și dominat de confuzie. Nu este fatalism, ci doar împăcare cu sine și obosit. Este dominat de sex, de zgomot și mizerie, dezgustat și dezgustător. Rațiunea și sufletul sunt strivite de instincte și egoism.”… Dar, adăugăm noi, parcă numai secolul XX?…
Nicolae Săftoiu a fost genul rar de artist meditativ și savant, meticulos, ordonat, cu o forță și o putere de muncă uluitoare (herculeeană am zice pentru talia lui!), dar și un hedonist care a iubit din toată ființa sa viața, plăcerea, extazul. Totodată, a vrut (și a reușit!) să fie nu doar un artist de excepție în istoria contemporană a graficii românești, dar și o conștiință civică vie, care, vibrând la toate provocările la care istoria l-a supus, a avut curajul să surprindă sur le vif realitatea sufocantă a dictaturii, scriind acest jurnal ce-și așteaptă publicarea.