miscellanea
FL. TOMA

Nuduri și semne

Articol publicat în ediția 6/2021

Nichita Stănescu este ploieștean. Unul dintre cei trei mari înnoitori ai codului poetic (Eminescu-Arghezi-Nichita), pe care se sprijină lirica românească. Dar nu despre toată opera magică a Marele Blond al Poeziei vrem a scrie azi, noi, cronicart-ul și umbra lui, în exprimări rotunde și exuberante, aflate la îndelimba oricărui ploieștean astuțios în vorbe.

Așa, deci, grăiește Nichita, ca și Zarathustra, cu vocea lui monotonă, în Semn 12 (din volumul Noduri și Semne – 1982): Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,/ fuioare de suflet în vânt,/ delfin în ghearele sprâncenelor mele,/ piatră stârnind în apă inele,/ stea în lăuntrul genunchiului meu,/ cer în lăuntrul umărului meu,/ eu în lăuntrul eului meu.

Așadar, premisa majoră a fost, fără îndoială, Poetul.

Acum, premisa minoră: pictorul Florin Șuțu este ploieștean, la fel ca Nichita și la fel ca și autorul rândurilor acestei cronici.

Concluzia este că astăzi scriem despre expoziția lui, intitulată Confesiuni, deschisă recent la Galeria UAP din Ploiești. Un fel de „depozit” sacralizat de sensibilitate, încărcat de crochiuri, desene și studii despre trupul femeii. Despre Femeia din închipuirea artistului, pusă apoi să încânte privirea, pe șevalet. Este povestea coapsei împlinite, dacă vreți. Pentru că Florin Șuțu este un împătimit al liniei. (așa cum mărturisește în câteva notații sagace, dar nu mai puțin poetice, scrise pe albul câte unui tablou). Linia care umple corpul divin al femeii, căci ea, după cum zice Poetul genial, devenise încetul cu încetul cuvânt,/ fuioare de suflet în vânt,/ delfin în ghearele sprâncenelor mele,/ piatră stârnind în apă inele…

Nudul în această expoziție – copioasă, gustoasă și împlinită precum însăși coapsa femeii – pe care artistul ne-o propune, nu este o paronimie a golului, Doamne ferește. Ci este un plin. O împlinire. Astfel că linia femeii se suprasubstanțializează și se transformă în realitate.

Sunt ipostaze diferite ce surprind – fie dintr-o singură linie, fie în jocuri evazive și ambigue de umbre și aluviuni de cărbune abia ghicite – trupul femeii în întreaga lui poezie. E o dezbatere liniștită, aproape epistemică (epistemică, în niciun caz epi-stenică, ci dimpotrivă!), fără anxietățile voioase ale clasicilor picturii (pornind de la Renaștere și oprindu-ne la Nicolas de Staël, de pildă!), dar nici cu entuziasmele senzualiste un pic maladive care depășesc uneori linia decenței admise, năruind acompaniamentul estetic, ca la Courbet (și nu numai!), spre exemplu. Sigur, sunt și la Florin Șuțu câteva „scăpări” ale liniei, dar, de fiecare dată, artistul compensează posibila violență a limbajului vizual cu note de un lirism absolut uluitor, iar deslușirea sexului nu mai pare atât de agresivă.

Apoi, am remarcat câteva scene de extaz autentice, ce scot nudul femeii din încremenirea apodictică a stării contemplative și-l plasează într-un joc dinamic al posibilului in actu, însă el nu este prezent, ci doar virtual (sau, mai degrabă, virtualizat!). Femeia trăiește momentul maxim al iubirii pe care artistul știe să-l surprindă, fără să fie lubric ori insistent lasciv. De aceea e suficientă explicația că ele sunt crochiuri și desene (doar în câteva lucrări, artistul se încumetă să se aplece spre studiul aprofundat), unde linia, doar ea – așa cum singur recunoaște – este fundamentală.

După aceea, tehnica obscurizării detaliilor – pe care Florin Șuțu o deține aș zice la perfecție – îi dă prilejul acestuia să facă din ambiguitate ieșirea din contemplație și pătrunderea în sugestie. Iată de ce am putea conchide, dintr-un anume punct de vedere, că așteptările senzaționaliste ale „pătimașilor” nu sunt împlinite. Nudurile artistului nu se dezbracă și mai mult și nici nu se luminează. Ele nu devin embleme cu treceri în obscen sau licențios. Aici cred că se află una dintre cheile veritabile ale performanței artistului în această expoziție: oscilarea, pendularea bine controlată între aluzie și iluzie. Nudul la Florin Șuțu (chiar dacă personajul feminin este matur sau adolescent) devine un semn. Cu un anume sens. O conotație prietenoasă și decentă, aidoma autorului însuși.

Cu această expoziție, el iese dintr-o anume paradigmă (ruină, peisaje sufocate fie de apă, fie de glacialitate) și propune o alta (exact ca și vârstele poetului!). Schimbă registrul. Dar, nota bene, cu aceeași valoare „nutritivă” pentru suflet și plăcere.

Oricum ar fi – gest paradoxal sau imanent – să treci de la frigul, zăpada și ploaia rece a peisajelor ce te scurg înspre neantul fricii, acelea cu care ne-a obișnuit artistul alburilor grizatre, la căldura de interior a femeii ca mit inițial – ei bine, aceasta e o „confesiune” pe care numai un nebun cuminte o putea face.

Așadar, feriți-vă de Florin Șuțu! Ci admirați-l… Pentru că este eu în lăuntrul eului meu.