proză
CONSTANTIN STOICIU

NUMELE

Articol publicat în ediția 6/2021

Când Leopold l-a cunoscut, viața lui Dinu Miclușan. se oprise în 1948. Era anul în care fusese arestat și condamnat la șase ani de închisoare. Treizeci și cinci de ani mai târziu, trăia cu aceeași intensitate dureroasă stupoarea de a fi căzut victimă pasiunii Anei Pauker pentru fotbal. Leopold nu auzise niciodată de această slăbiciune în general bărbătească a celebrei comuniste revenită în țară odată cu Armata Roșie în drum spre Berlin, și nici despre meciurile de fotbal din 1948. Dinu Miclușan găsea deseori prilejul de a-l asigura că altă explicație nu avea de ce încetase cu adevărat să mai trăiască din cauza unui meci pe care echipa lui ar fi trebuit să-l piardă în fața unei echipe sovietice dacă el nu ar fi refuzat categoric s-o trimită în teren. Furnizor de uniforme, cămăși, izmene, obiele, strasuri, epoleți, harnașamente, pielărie armatei, Siguranței, jandarmeriei și poliției, tatăl îi făcuse cadou echipa după ce terminase Dreptul, iar cu un an înaintea naționalizării, presimțindu-și sfârșitul, manufacturile, patrimoniul imobiliar din cartierele de lux ale Bucureștiului, moșii, spitale și păduri; mama murise de inimă rea după alegerile din 1946. (În 2016, la subsolul manufacturii de cremă de pantofi, transformat în discotecă, piereau într-un incendiu misterios șaizeci și cinci de tineri.)

Nu prea înalt, dar destul de bine făcut, cu trăsături plăcute și voce virilă, manierat și sportiv, gândul de a practica avocatura nu-i trecuse niciodată prin cap, și nici nu avea să practice vreodată. Singurele amintiri serioase că trecuse prin facultate erau că-și dădea examenele în biroul tatălui și-și întâlnise acolo soția, Daria, fiica unui latifundiar din Bărăgan; căsătoria lor fusese evenimentul monden major al sezonului de nunți, păstra câteva tăieturi din ziare. Mai păstra și o felicitare simțită scrisă și semnată de rege, erau singurii posesori din țară ai ultimului model BMW decapotabil și se întâmpla să plece în același timp la munte, polițiștii degajau șoseaua și ei se angajau într-un fel de competiție fără câștigător. El se oprea la o vilă enormă care domina Predealul până dincolo de gară, regele se grăbea să ajungă la Castelul Peleș. În copilărie s-ar fi jucat amândoi în nisip, Dinu ar fi avut și fotografii, dar când scotea un dosar învelit în catifea dintr-o comodă unde se păstrau vesela și tacâmurile de argint ajunse miraculos la Montreal, nu arăta decât scrisoarea cu stema și semnătura regală.

Atunci când l-a cunoscut, Leopold nu știa despre el decât că era fiul unuia dintre marii capitaliști și latifundiari care figurau ca „exploatatori ai proletariatului și ai țărănimii” în manualele școlare ale republicii populare și apoi socialiste. Mai știa că, după 1989, în manualele oficiale și alternative, în presă, la televiziune și în discursuri, proletariatul și țărănimea dispăruseră pentru a li se asigura capitaliștilor și latifundiarilor gloria de a fi construit singuri ceea ce se considera că ar fi fost România modernă între cele două războaie mondiale; datorită numelui intrase și Dinu în aceste legende al căror secret îl avea Istoria parșivă a meleagurilor cândva mioritice. Ghinionul în povestea cu meciul de fotbal se datora tot numelui, altfel Ana Pauker nu l-ar fi chemat și nu i-ar fi cerut ca echipa lui să aibă suficientă minte și acrobație pentru a pierde la un scor onorabil în fața sovieticilor care eliberaseră țara de trupele germane, meritau atâta recunoștință și merita și ea să fie ascultată, îi plăcuse totdeauna fotbalul care, la drept vorbind, nu era decât un joc destinat destinderii poporului muncitor la sfârșit de săptămână.

Preocupările lui Dinu pentru realitățile țării devastate de război erau lejere, ca și întreaga lui existență, de altfel, admitea cu un zâmbet nostalgic. Politica nu-l interesase. Nu fusese nici legionar, nici liberal și nici țărănist, cu atât mai puțin socialist sau, oroare !, comunist, dar din distracție ar fi putut fi orice; la adăpostul numelui, i se întâmpla să și fie; la Montreal era și liberal, și țărănist, iar după 1989 ezitase atât de mult între Coposu și Câmpeanu, l-ar fi vrut amândoi senator, că vârsta și obsesia redobândirii averii l-au împiedicat să se hotărască. Când a descoperit brusc că este adult ─ împingea o roabă cu pietriș la Canal, mirosea urât, labele și palmele sângerau, foamea îi strângea stomacul, era o ruină ținută în viață de soldații și gardienii care-i lăbărțau numele : „Miclușeanule, mișcă bă burghezie!” ─, a înțeles la fel de brusc că toată tinerețea fusese un imbecil fericit; incapabil să-și imagineze că va veni o zi în care, într-un fel sau altul, va trebui să plătească, era în duba miliției, arestat la miezul nopții ca „dușman al poporului”, și el tot mai credea că i se joacă o farsă urâtă. Alegerile falsificate din 1946, abdicarea regelui (s-au revăzut de câteva ori la București, în palatul Elisabeta), plecările grăbite și fuga din țară a marilor și mărunților industriași și latifundiari, care adunaseră ce era de adunat din bogății, nu lăsaseră și nu lăsau nicio urmă îngrijorătoare în existența de răsfăț a imbecilului fericit. Înțelesese doar că viitorul se anunța sumbru.

De ani de zile de când povestea și-și repovestea tinerețea, la un moment dat se înfunda mai bine în mijlocul canapelei din salon sau pe scaunul din capul mesei, erau locurile lui în vizită, și-l privea pe Leopold cu un fel de indulgență ; nerozia socială fusese o fudulie, poate și o trăsătură de caracter a feciorului născut cu o linguriță de argint în gură, nu o dovadă crasă de prostie. Prostie crasă fusese așteptarea americanilor, convingere solidă și serioasă, care-l adormea cu conștiința împăcată și-i nutrea zi de zi o superbă și profundă indiferență față de tot ceea ce nu însemnau automobile și fotbal (despre femei lăsa numai să se înțeleagă). Chestiune de mâine, de poimâine, de săptămâni, de luni, și americanii vor elibera țara de comuniștii instalați la putere de sovietici. (Despre târgul de la Yalta dintre Stalin și Churchill nu știa nimic pe atunci.) În așteptare, constata liniștit, sumbre fuseseră și dictatura lui Carol al II-lea, și rebeliunea legionară, și dictatura antonesciană, și războiul, dar trecuseră fără ca manufacturile să fie afectate; funcționaseră din plin, de fapt. Funcționau și sub dictatura aflată la început a proletariatului din inerția numelui care le făcuse necesare și legendare; armata, poliția, jandarmeria, Siguranța căpătaseră denumiri republicane, dar purtau tot uniforme, cămăși, izmene, obiele și, noutate de inspirație sovietică, haine, scurte și paltoane de piele. Tatăl avusese geniul afacerilor, instinctul și inteligența adaptării și a relațiilor, existau niște datorii mai vechi la Stat, cu timpul aveau să fie uitate, se mai întâmplase. Încă din adolescență îl trimisese pe Dinu în fiecare vacanță în tăbăcării, în atelierele de croitorie, în birouri, pentru a înțelege și a se familiariza cu ce-l aștepta ca moștenitor, dar învățămintele fuseseră superficiale. În 1948, în afară de competițiile cu regele și vacanțele la Predeal și în vila de la Eforie, marea lui grijă era campionatul, reîncepuse, petrecea ore în șir cu jucătorii, le promitea marea cu sarea dacă ar fi câștigat trofeul, care îi lipsea din colecția de trofee.

Singura lui plăcere legată de manufacturi era ca de Paște și de Crăciun să dăruiască șefilor de ateliere și proletarilor merituoși un costum de haine, o scurtă sau un palton, un sfert de miel și un curcan, iar celorlalți cămăși, izmene, o pulpă de miel și un sfert de curcan ; nu o făcea cu același zâmbet de mulțumire și cu aceleași gesturi armonioase în care se mai bănuia ceva din ucenicul de croitor născut într-un sat de lângă București care fusese tatăl, dar străduința era apreciată; se simțea mult mai bine și în rostul său când făcea cadouri jucătorilor. Se străduia și în mersul afacerilor, norocul lui era că tatăl îi lăsase oameni de nădejde, care știau ce și cum aveau de făcut; manufacturile ar fi funcționat și fără el, dar prezența și numele lui contau atunci când era vorba de comenzi și de întâlniri în care se mai punea la cale ca înainte de ceea ce comuniștii pretindeau că ar fi o revoluție.

Eu nu știu de ce-ți povestesc toate astea, Leopold, se ridica uneori brusc îmbujorat de pe canapea sau de pe scaunul din capul mesei. Sunt secretele tinereții mele.

Mi-ați cerut să vă ascult, domnule Miclușan, îi amintea Leopold cu un surâs. Vă ascult.

Cine știe ce-ai de gând să faci cu ele ? Ai să mă mânjești probabil cu cerneală.

Cu mare grijă probabil, râdea Leopold. V-am mai spus, e o lume pe care nu o cunosc și mă interesează. Sunt fiu de ceferist, am crescut la mahala, îmi înțelegeți curiozitatea.

Cred că mai bine ar fi să-mi scriu memoriile, se reașeza și tăcea cu buzele strânse.

Înainte de 1989, crezuse adesea că numele pe care-l purta, intrat în memoria colectivă a românilor, și cei șase ani de închisoare ca deținut politic îl îndreptățeau, îl obligau să-l denunțe pe Ceaușescu lui Ronald Reagan, Bill Clinton, Pierre-Eliot Trudeau, Brian Mulroney, reginei Elisabeta, lui François Mitterrand, Willy Brandt, Helmut Schmidt. După 1989, intrigat sau revoltat de câte o veste proastă din România, numeroase, de altfel, credea că e cazul să se adreseze public, prin ziare și televiziune, lui Iliescu, lui Coposu, lui Câmpeanu, lui Quintus, guvernului. Le-ar fi cerut explicații, dacă nu le-ar fi găsit satisfăcătoare, și nu le-a fi găsit, nu avea nicio îndoială, cu greutatea numelui ce-și regăsise strălucirea, îi soma să-i asculte sfaturile despre ce-i de făcut cât mai repede. Dar nu scrisese niciodată nimănui. Se temea că scrisorile nu vor ajunge la cei cărora li se adresa, nu reușea să-și mai adune gândurile, pierdea firul întâmplărilor care-l intrigaseră, îi trecea furia, se rușina că scria cu greșeli în franceză și în românește, iar engleza o bâlbâia. Cu memoriile, dorință născută la începutul mileniului, se întâmpla la fel, din când în când credea că venise momentul să le scrie, își pregătise și un caiet, dar în afară de pagina pe care caligrafiase Memorii 1948-…., caietul era gol.

Mă asculți, Leopold ?

Pe măsuța din fața biroului masiv de la Ministerul de Externe, unde a fost condus și i s-a cerut să aștepte, fusese lăsată cu certitudine dinadins revista americană Time magazine. Ar fi trebuit să-i dea de gândit, dar nu i-a dat, își amintea bine, bănuia că din cauza nedumeririi de a fi fost rugat personal de Ana Pauker s-o întâlnească într-o chestiune care nu suferea amânare și nu putea fi discutată la telefon. În aceeași dimineață i-a trimis și mașina, era pe terenul din Dealul Spirii cu echipa. Mai mult decât se spunea în ziare, i se mai întâmpla să le răsfoiască, la Capșa, la Clubul Uniunii industriașilor, la seratele mondene și în vizite, nu știa despre ea: evreică din Moldova, comunistă fanatică, ar fi luptat de partea republicanilor și în Spania, revenise în România călare pe un tanc sovietic și era ministru de Externe în guvernul Petru Groza. Îi văzuse de câteva ori și portretul oficial. Zâmbetul subțire de gravitate și de certitudini era mai accentuat în fotografia de pe coperta revistei, nu-l uitase, i se încrustase în memorie ca o rană de nevindecat. The most powerful women alive (Cea mai puternică femeie de azi), titra revista. Era o amintire puternică, îi tremurau buzele când o evoca, dar își revenea, se înroșea puțin, se așeza mai bine pe canapea sau pe scaun, își îndrepta spatele și ridica vocea pentru a rosti răspicat ceea ce rostise pe același ton când Ana Pauker i-a cerut ce-i ceruse : ”Eu nu sunt de vânzare și nici echipa mea !”

A fost primul lui gest care, în timpul puțin care i-a mai rămas până ce viața i-a încremenit ca într-o fotografie decolorată, a căpătat de-a lungul anilor valențe ideologice de care nu-și imaginase că ar fi capabil, recunoștea cu același zâmbet nostalgic. Al doilea gest ideologic, și ultimul, a fost tot un refuz, în nesfârșiții ani ai exilului i se întâmpla să-l regrete. Era la Jilava, din toată imensa avere nu mai rămăsese decât cu numele, care mai valora totuși mult. ”Miclușanule, mișcă burghezie la vorbitor !” L-a întâmpinat, în biroul comandantului închisorii, un civil bătrâior și curtenitor, care nu s-a încurcat în cuvinte. Țara distrusă de război avea nevoie de el și de numele lui. Burghezi, specialiști, intelectuali, scriitori, artiști de renume înțeleseseră, sau se prefăcuseră, mersul Istoriei și acceptaseră să participe la reclădirea României populare, nevoile erau mari și stringente. Civilul bătrâior și curtenitor s-a aplecat, stăteau față în față pe scaune, i-a căutat privirea și l-a bătut de câteva ori cu palma pe genunchi : ”V-am cunoscut tatăl, domnule Miclușan. Am lucrat pentru el. Îi datorez viața, m-a ascuns în timpul raziilor legionare. Un mare, un adevărat patriot român. A făcut mult pentru țară, muncitorii îl urau pentru foamea lui de bogăție, dar îl respectau că se purta omenește cu ei. Numele lui a intrat în Istorie, domnule Miclușan. Ar fi nedrept să nu fie păstrat așa cum merită, cu bune și cu rele. Puteți să-l salvați de la oprobriu și vă salvați și dumneavoastră și familia. Nu-i mai așteptați pe americani, nu vor veni. E un haos în manufacturi. Vă numim director cu depline puteri. Ascultați-mă bine, nu mai faceți greșeala pe care ați făcut-o. Am cunoscut închisorile burgheziei, n-am avut timp să le le schimbăm. S-a schimbat doar lumea în care ați trăit. Nu mai există. Profitați de clemența și încrederea noastră, a doua oară nu se va mai întâmpla. Într-o oră sunteți liber, v-am adus lenjerie și haine, pantofi, spălați-vă și ieșiți pe poarta închisorii cu fruntea sus, viața vă așteaptă. BMW-ul decapotabil e în stradă, mergeți la una din vilele care v-au aparținut, la alegere. Alte îngăduințe le vom discuta de îndată ce faceți ordine în manufacturi.”

Viața nu m-a mai așteptat. De mai bine de cincizeci de ani e un surogat.

În dimineața când Leopold l-a întâlnit pentru prima oară îi spusese ceva asemănător. Un avertisment mai degrabă rostit cu dinții strânși, nu era nimic de așteptat de la el. Îl căutau mulți dintre cei ajunși la Montreal, numele său faimos atrăgea, fascina, era deseori singurul nume cunoscut în lumea necunoscută a Americii de Nord. (Ceaușescu și Nadia erau nume fantomatice.) Mai trăiau și alți „foști” sau celebrități la Montreal : un fruntaș țărănist, descendent din Vlad Țepeș, purta și vara căciulă neagră ; un moșier din Bucovina cu blazon de conte polonez ; câteva rude de generali care făcuseră cele două războaie mondiale ; nevasta unui bancher care intrase fraudulos în posesia unui teren ancestral al amerindienilor și construise un cartier de locuințe, o prințesă din neamul Comnatilor, un actor care jucase în Tudor Vladimirescu sau Neamul Șoimăreștilor, un sculptor în lemn, un jurnalist de la Scânteia; milionarul Iosif Constantin Drăgan, în 1982 cumpărase un bloc de locuințe, speriat că vin comuniștii la putere în Italia, poate și alții despre care Leopold nu auzise și nici nu ținuse să audă. Dar niciunul nu avea faima lui Dinu Miclușan. La ușa lor nu bătea nimeni, niciun necunoscut nu suna la telefon și nu le tăia calea la biserică. Îi privea mai întâi de după perdea, bărbați, femei, cupluri, îi ținea apoi în ușă, să-i cântărească pe îndelete, se temea de spioni și de provocatori, și dacă descoperea în ei ceva, o expresie, un gest, un fel de îmbrăcăminte care îl făcea încrezător, îi primea în casă. În „bucătăria americană”, să-i aibă în față, să-i vadă cum beau o bere sau o cafea, cum apucă și mestecă o prăjitură, ce fac cu mâinile și picioarele, cum fumează și sting chiștocul. După care îi bombarda cu întrebări : Cum au ajuns la el ? ; De ce la el ? ; Cum au plecat din România?; Pe cine au lăsat în țară?; Ce meserii au?; Ce știu despre Canada?; Dar despre Québecul francofon?; Cu ce visuri au venit?; Ce așteaptă de la el?… (Întrebările îi aminteau lui Leopold de bunica din partea tatălui, care nu se lăsa până nu primea răspunsuri mulțumitoare de la toți necunoscuții care intrau în casă, era marea ei bucurie.)

Dinu Miclușan nu promitea nimic, pentru că nu avea ce să promită. Era convins că simțea oamenii cinstiți, orășenii și provincialii, aventurierii, șmecherii, naivii, proștii, curvele, îi uita pe cei mai mulți de îndată ce închidea ușa în urma lor și se întâmpla rar să-i mai revadă; se mai aciuiau cupluri pe lângă casă, bărbatul tăia iarba, repara ce era de reparat, nevestele trebăluiau în bucătărie, se mulțumeau cu câteva zeci de dolari. La telefon răspundea scurt, nervos, se prefăcea că nu înțelege ce vor de la el. Când îi ieșeau în cale la biserică, îi îndepărta cu o mișcare bruscă a cotului. În realitate, era cum nu se poate de mulțumit că necunoscuți se agățau de numele său ca de un colac de salvare. De el, de fapt, și era mândru, care știuse să păstreze neîntinat legendarul nume al familiei. Să-i adauge chiar, exilându-se târziu, spre mijlocul anilor ’60, își făcuse o idee clară și definitivă despre Ceaușescu și socialism, un plus de noblețe și de strălucire. În anii în care mai trăise în țară ar fi putut să-l compromită, alungați într-o mansardă dintr-un bloc care-i aparținuse, n-ar fi depins decât de el s-o părăsească. Civilul bătrâior nu mai apăruse, se ținuse de cuvânt, nu știa de ce nu căutase niciodată să afle cine fusese, probabil datorită aceluiași subit acces de mândrie din biroul Anei Pauker care-i încremenise viața, dar ar fi putut trăi din avocatură sau dintr-o slujbă onorabilă și bine plătită, cum se aranjaseră cunoscuți și prieteni care „înțeleseseră mersul Istoriei”.

Am înțeles și eu mersul ăsta, râdea acrit, dar pe dos. M-au dezamăgit mulți atunci. Când Istoria a dat înapoi s-au retrezit iar liberali, țărăniști, carliști, legionari, monarhiști și democrați. „Le-am tras clapa comuniștilor, coane Dinule !” Ești mai tânăr, Leopold, mai ai timp să te dezamăgească semenii dacă n-au făcut-o până acum…

Anii mizeriei Talciocului trecuseră, vânduse tot ce apucase să salveze și mai prețuia ceva. Decăzuse în condiția de proletar, râdea din nou acrit, își câștiga viața cu puterea și îndemânarea mâinilor; proletarius, cetățeanul cel mai de jos al Antichității, scutit de impozit și util Statului doar prin descendență, proles; îi plăcea cuvântul, o plăcere care-l zgândărea, era ca o erupție bruscă a epidermei în cele mai neașteptate locuri ale corpului, se scărpina și se scutura înfiorat din creștet până în tălpi. Confecționa serviete, portofele și mape de birou din piele (îl învățase și-l ajuta un maistru care copilărise cu tatăl în satul de lângă București) vândute la Fondul Plastic ; era o relație puțin ambiguă a Dariei cu un pictor de muncitori și de țărani, dar nu vroia să se gândească prea mult. Nevoile o ajutaseră să-și descopere înclinații artistice, făcea mărțișoare din te miri ce, croșeta plase, poșete, imagina, croia și cosea fuste, rochii, pălăriuțe, toate unicate, și mici tablouri naive cu personaje din amintirile copilăriei la moșie care semănau uneori cu sfinți sau cu Fecioara. Nu erau siguri că eticheta minusculă D&D Miclușan brodat cu fir albastru, ascunsă în pliurile unei fuste sau căptușeala unui portofel, ar fi fost observată de clienți fără șoapta binevoitoare a vânzătoarelor de la Fondul Plastic. Una dintre fostele servitoare vindea și în Piața Obor, trecea prin mulțime cu o pălăriuță pe cap, cu rochii și fuste îndoite pe braț, poșete și plase atârnate de umăr care nu găsiseră clienți simandicoși : „Ia neamule lucrătură fină și elegantă de-a Miclușanilor, ăia care ne exploatau la sânge !”

Așa s-a întâmplat, Dinu era sigur, că numele a continuat să existe triumfător ; artista făcea crize de nervi că neica nimeni îi purta creațiile, el era jenat că numele răsuna echivoc în piață, dar banii le prindeau bine. Mai mult, aici Dinu își umfla pieptul, răsufla adânc și se uita la Leopold puțin sfidător, ceea ce făceau constituia nu numai un afront la realitățile mohorâte ale manufacturilor și comerțului socialist, ci și un act de rezistență și de întreținere a unei rețele de nostalgici ai trecutului și de visători incorigibili ai Occidentului; era o revelație avută în anul când i s-a aprobat emigrarea, dar o retrăia de fiecare dată ca și cum i s-ar fi întâmplat peste noapte.

O dovadă de netăgăduit că nimic, nicio împrejurare, nicio dușmănie, nicio suspiciune nu-i vor compromite numele erau vizitele ambasadorilor și consulilor români începute la câțiva ani după ce ajunsese la Montreal. Ceaușescu, zicea cu toată seriozitatea, și era posibil să fie adevărat, îi lăsase timp să pornească o afacere (nașul Dariei, bancher fugit în Elveția la sfârșitul războiului, îi împrumutase cu 10.000 de dolari, fără dobândă), să se răspândească vestea că a ales exilul ca oricare altul care se săturase inexplicabil de socialismul lui multilateral dezvoltat, să-și cumpere mașină, casă, cele cuvenite înainte de a-și trimite la el ambasadorii și consulii.

Locuia într-un cartier din care majoritatea evreilor plecaseră cu ani în urmă, în locul lor veniseră francofoni, funcționari, proprietari de mici magazine, vânzători, infirmiere, șoferi, imigranți de toate națiile și de toate meseriile și, la câteva străzi, câte un polițist sau agent al Sûreté du Québec. Casa nu era mare, dar primeau într-un fel ca pe vremuri, scoteau vesela și argintăria, chemau una dintre noile venite care mai slujise la ei, găteau bunătăți, serveau țuică, whisky, vin franțuzesc, torturi belgiene, lichioruri și cafea turcească. Nu veneau cu mâna goală nici ambasadorii și consulii, o sticlă de vin din pivnițele Gospodăriei de Partid, ultimul număr al revistei Curierul românesc, cărți de școală pentru Grațiela, fiica exilatului, revista Rebus pentru el (cuvintele încrucișate îi întrețineau moralul, o ciudățenie), albume de artă și romane de dragoste pentru Daria, și vești încurajatoare din patria abandonată; ar fi vrut să-i creadă, dar i se strângea inima de durere.

Nu-i cereau nimic și nu le cerea nimic. Dinu bănuia că nu le era străină pasiunea Anei Pauker pentru fotbal, că aveau și o explicație de ce nu acceptase să participe la construcția socialismului, stupida onoare și mândrie capitalistă a tânărului necopt la minte care fusese, dar să afle exact ce știau și gândeau nu-l interesa, iar el să le destăinuie de ce viața lui se oprise și era de atunci un surogat ar fi fost de neconceput. Erau diplomați de carieră sau la început, școliți pe fugă, mai umblați prin lume sau mai provinciali, știau însă ce prag al casei trecuseră și găseau totdeauna prilejul de-a-i admira tăria de caracter (nu o uitau pe Daria) și felul neobișnuit pentru educația și condiția lui de a-și câștiga viața ca un om oarecare al muncii. Îl mai admirau, probabil așa trebuiau să fie înțelese vizitele, un omagiu adus numelui intrat în Istorie, o considerație particulară și pentru refuzul lui de a vocifera la Europa Liberă, la Vocea Americii sau în publicațiile românești ale continentului împotriva lui Ceaușescu, a comunismului, a României. Mai făceau ceva care confereau vizitelor o anumită solemnitate înduioșătoare. Tablourile naive ale Dariei (făcuse progrese) ornau pereții salonului, dar ceea ce atrăgea atenția era fotografia mărită și somptuos încadrată a legendarului tată, frunte înaltă, privire severă, mustață stufoasă căzută pe lângă colțurile buzelor groase crispate de un vag surâs îngăduitor, bărbie voluntară, smocking și papion. Ridicau din când în când capul, chiar și mai tinerii aveau amintiri despre el sau evocau amintirile părinților, și timpul vizitelor trecea vorbind despre el.

Îmi făceau bine vizitele lor. Veneau pentru taică-meu, eu nu eram decât fiul care avusese destulă minte să nu-i facă numele de rușine. Nu erau proști, doar ipocriți. O competiție a ipocriziei, Leopold, dacă vrei să știi ce gândeam cu adevărat. O câștigam mereu. Câteva ore ei dădeau din colț în colț să uite că făcuseră din mine un dușman al poporului, un proletar și un exilat și eu uitam că erau comuniști. După ce plecau, mă uitam la taică-meu și-l vedeam cum râde sub mustață. I se întâmpla și lui să fie deseori ipocrit, dar cred că eram mai bun decât el și-i plăcea…

(Fragment din romanul Leopold și vaporul de la miezul nopții)