editorial
NICOLAE PRELIPCEANU

Omul de lemn (sau limba îl face pe om)

Articol publicat în ediția 7/2021

Într-o seară, la o televiziune, s-a putut vedea o reluare interesantă, Croaziera lui Mircea Daneliuc, un film din 1981 despre oameni din 1981. Teribilă revedere a unei lumi care ni se părea, cum spuneau ai ei, revolută! Limba de lemn pătrunsă în straturile private ale persoanei, nu numai ale societății, în relațiile dintre oamenii tineri, cei modelați de vremuri, pare acum comică, dacă n-ar fi tragică.

Tragică? Păi de ce? Pentru că e groaznic să o auzi pe o fată tânără somându-l
pe cel cu care se sărută, cam așa: „iei atitudine sau nu?!” Asta găsește ea să-i spună presupusului ei iubit! Ca să nu mai vorbesc de limba în care li se adresează
tovarășul Proca tinerilor premiați cu această originală croazieră pe Dunăre. La fel îi vorbește și medicului Velicu, un alt membru al „comandamentului expediției”, amic de familie se pare, totuși. Asta când nu-i spune că, pe când acela își făcea studiile, el, adică tov. Proca, șeful expediției, „făcea teren”. Nu-i vorbă, că are și el momente lirice, dacă pot să le numesc așa, când o curtează în felul său pe o „tovărășică” dintre cele premiate cu croaziera, ba chiar cu „cooptarea în comandament”, adică pe vaporul unde-și fac veacul șefii, în timp ce toți ceilalți juni premianți vâslesc, în bărci, cu toate că șeful nu le permite să se „dea în bărci”, seara, așa cum ar vrea ei. Le impune ora de – nu-i așa? – stingere și tot programul zilei, de la șapte și jumătate dimineața până pe la nouă-zece seara.

Milităria e, poate, efectul limbii de lemn asupra creierelor libere de conținut. Iar Mircea Daneliuc a prins toată această modificare într-un mod magistral (nici o legătură cu „cea mai lungă magistrală, magistrala cuvântare”, dimpotrivă). Un film pentru cei de azi care nu l-au prins pe ieri, ca să înțeleagă, poate, ce-i așteaptă dacă nu se deșteaptă. Dar valurile se succed prea repede ca să poată cineva stărui asupra vreunui moment din alt timp, oricât de apropiat ar fi de al lor. Inclusiv cele din cinematografia românească. Pentru că viteza, așa cum ne avertiza un mare gânditor, Konrad Lorenz, concretizată în lipsa unui moment de reflecție asupra ta însuți, îți distruge personalitatea și te transformă într-un robot (K. L. nu folosește cuvântul).

Omul de azi, cel supus bombardamentului așa zis informațional cu o limbă română îndoielnică, noul lemn lingvistic, al modernității, sau postmodernității dacă preferați, devine un sclav al acestei exprimări, căreia i se adaugă aparatura ultra modernă (sau extra, cum spun ei uneori), care-l înrobește și din partea cealaltă, ca nu cumva să-i rămână vreuna liberă.

Cei care cred că personajele din Croaziera, în fapt cei supuși limbii de lemn și lipsei ei de gândire proprie și de libertate sunt oameni pur și simplu se înșală. Se înșală pentru că nu sunt atenți la felul, criminal aș spune, în care limba de lemn își creează oameni pe măsură. Așa că acele personaje nu sunt decât niște oameni de lemn, niște buratini (Buratino îl chema pe un Pinocchio acceptat în acei ani) care se cred persoane, fericiți că posedă limba cuvenită, când, în fond, ei sunt cei posedați (unde ești tu, Dostoievski?) de ea.

Dar așa cum și arborii sunt de mai multe feluri, de felurite esențe, așa și oamenii de lemn sunt diferiți, după limbile de lemn care-i modelează. Căci nu numai „haina îl face pe om”, ci mai cu seamă „limba îl face pe om”. Lemnul care-i cioplește pe cei de azi e, oarecum, diferit, dar numai așa, la suprafață, în adânc e același proces care trebuie impus până la identificarea supusului cu modelul. În fond și la urma urmei ceea ce s-a numit cândva umanitate, esența aceea greu de identificat, se duce tot mai adânc, e tot mai puțin sesizabilă dincolo de lemnul care cucerește nu doar suprafețele, ci și straturi tot mai ascunse. Sigur, azi o fată nu l-ar mai întreba pe iubitul ei dacă ia sau nu atitudine, dar poate l-ar întreba dacă nu merg undeva „să se distreze”, unde se produce… nu mă hazardez să dau vreun nume de cântăreț al vremurilor noi (sic), pentru că orice e valabil azi nu mai e valabil mâine, iar articolul scris azi apare abia poimâine.

Dar omul de lemn de azi nu vrea să vadă cum era lemnul de altădată, pentru că și dacă ar vedea, tot n-ar înțelege că și împotriva lui se desfășoară același proces care s-a desfășurat și împotriva bunicilor și părinților lui. Nu mai are cu ce.

Pe vremuri se proclama victoria socialismului, vorba lumii (slobode), „asupra întregului popor”, acum nu se mai proclamă nimic, deși, sau tocmai pentru că victoria lemnului asupra omului e mult mai evidentă decât altădată. Omul de lemn e tot mai prezent, la televiziuni, pe stradă, în Parlament, în guverne și chiar mai sus.

Ia încercați să vorbiți mai nuanțat, mai colorat, cu zicerile tradiționale corecte, nu combinate după te miri ce urechi semi-surde și să vedeți cum vă veți trezi în situația lui Ion Creangă, a cărui literatură, zic niște profesoare de română de azi, probabil „progresiste”, nu mai e înțeleasă azi și nici nu se pune problema efortului de a-i descifra limba, fie și cu ajutorul unor dicționare.