cronica literară
TUDOREL URIAN

ORFEVRĂRIE EPICĂ

Articol publicat în ediția 6/2021

Desantiștii” lui Ovid S. Crohmălniceanu ar putea fi numiți la noi „Generația prozei scurte”, cu la fel de mult temei ca generația „optzecistă”, denumire sub care au intrat în istoria literaturii române. Cu monotonia fiecărei zile, prăfuitele drumuri de țară din naveta cotidiană în mediul rural a unor profesori îmbibați de carte și (auto)ironie, cu ochii mereu deschiși spre mecanismele comportamentale și fixațiile de limbaj, gata să ia totul în deriziune, inclusiv textul pe care tocmai îl elaborau, Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, Gheorghe Iova, George Cușnarencu, Constantin Stan, Cristian Teodorescu și ceilalți au dat peste noapte un alt suflu prozei românești la începutul ultimului deceniu al comunismului și au oferit o temelie solidă (fie și prin reacțiile adverse care au urmat) generațiilor de scriitori de după prăbușirea regimului lui Nicolae Ceaușescu. Apariția antologiei Desant’83 a stârnit un mic taifun, începuse să se găsească doar pe sub mână, numele celor cuprinși în ea erau pe buzele tuturor, toți cunoscuseră o spontană consacrare, iar criticii literari vorbeau aproape la unison de pasul următor, trecerea acelor autori de la proză scurtă la roman. În perioada imediat următoare, mulți dintre ei au făcut firesc acest pas și au atins confirmarea deplină, dar cel puțin în primele lor romane publicate, nu au făcut decât să reia formulele epice de succes din textele publicate în Desant ’83 în versiuni narative mai ample, cu un număr sporit de pagini. Ideea este că atunci, ca și acum, proza scurtă era privită cumva cu condescendență, era considerată ca un pas în anticamera romanului, singurul în măsură să asigure adevărata consacrare în cadrul breslei scriitorilor. Iar pentru mulți prozatori chiar așa și este: o perioadă de început, de ascuțire a armelor și măsurare a forțelor, de maturizare artistică pentru atingerea adevăratei mize: scrierea marelui roman.

În mod surprinzător, numele lui Florin Toma nu apare în contingentul tinerilor scriitori selecționați de Ovid S. Crohmălniceanu pentru marele său desant în literatura română a ultimului deceniu de comunism. Nu cunosc cauzele, dar spun că acest fapt este surprinzător pentru că, biologic, scriitorul aparține acestei generații, a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în care activa Ovid S. Crohmălniceanu, iar din punct de vedere artistic este unul dintre cei mai dotați scriitori ai acestei generații prodigioase. În plus, chiar dacă în romanele sale Florin Toma apelează în destule rânduri la soluții date de proza sa scurtă, el face o delimitare clară a speciilor potențând de fiecare dată cu folos elementele care le individualizează și le pun în valoare originalitatea în cadrul speciei literare respective.

Cel mai recent volum de proză scurtă semnat de Florin Toma, Colecționarul de vise, este un fel de colecție de tablouri epice, realizate printr-un fel de sinestezie a mai multor arte, care umple simțurile cititorului/privitorului cu sunete (din muzică), forme și culori (din pictură), reverie (din literatură), înțelepciune (filosofică), revelație (religioasă). Chiar dacă personajele nu lipsesc, iar dialogurile ocupă spații însemnate în unele povestiri, ele nu constituie vreo miză specială în economia cărții. Contururile sunt vagi, numele și faptele lor nu sunt memorabile, singurul lucru care contează este impresia generală asupra întregului tablou, impresia care rămâne în mintea și în sufletul cititorului la sfârșitul lecturii șocul estetic, intelectual, senzitiv, dubitativ care îl bântuie multă vreme după închiderea cărții.

Simpla mușcătură dintr-o gutuie este descrisă de către prozator ca o adevărată beție a simțurilor în care se amestecă precum într-un mixer impresii olfactive, cromatice, auditive, vizuale, gustative. Remarcabilă este dexteritatea stilistică a naratorului, care se mișcă pe suprafața textului cu naturalețea și cursivitatea unui patinator pe oglinda gheții: „Un parfum ușor se insinuă dinspre noptieră. Maică-sa pusese acolo, mai demult, o gutuie. Era ca o excrescență diformă, galbenă, cu pete brune pe ea (aidoma celei de pe dosul palmelor unui bătrân!), însuflețită straniu de irizările liliale ale luminii pe care o reflecta Hugo. Întinse mâna și o prinse în palmă. Cu cealaltă, o mângâie ca să șteargă puful maroniu de pe ea, apoi, cu amândouă palmele o duse la gură, nu mai înainte de a-i aspira încă o dată parfumul misterios și seducător. Mușcă o dată din carnea tare, ce pârâi sub apăsarea tăioasă a dinților. Preluă apoi cu limba bucata smulsă, o fărâmiță, tocând-o cu dinții și cu măselele și mestecând-o încet. După a aceea, își plimbă textura parfumată pe cerul gurii și pe interiorul obrajilor pentru a savura sucul dulce-acrișor și pe care-l înghiți. În final mistui și bolul aproape uscat, lăsându-l să se ducă în jos spre esofag. În gură îi rămăsese parfumul pe care îl simți cum se răspândește pe toată mucoasa cavității orale și cum provoacă extazul tuturor papilelor gustative. Puse la loc fructa pe mileul de pe noptieră. Marginile mușcăturii, ca o rană, începuseră să se oxideze. Galbenul intens al materiei solide virase spre cafeniu stins, iar, în mijloc, deja spre stacojiu rarefiat. Din adâncurile cărnii vegetale, ieșise un viermișor alb, care doar scosese din galerie căpuțul său și privi cu grijă în toate părțile…” (pp. 85-86). Aerul static al scenei, precizia detaliilor (prin aceasta înțelegând și cea a simțurilor), acuratețea culorilor, atenția difuză a autorului duc cu gândul la un tablou (poate la un Van Gogh, sub impresia galbenului intens al „materiei solide” (gutuia).

Titlul cărții, Colecționarul de vise, sugerează perfect conținutul acesteia. Ideea că povestirile care o compun fac parte dintr-un fel de colecție, precum pinacoteca unui proprietar de tablouri, dar și că toate pânzele acesteia au drept conținut visuri. Imaginile se suprapun, motivele se repetă, realul se amestecă cu imaginarul până la obținerea de reprezentări identice (pipa lui Magritte), realismul alunecă în suprarealism sau spre cine știe ce reprezentări simbolice. Nimic nu este ceea ce pare, nu pot să existe certitudini în mintea privitorului/cititorului, în urma fiecărei impresii rămâne, de fiecare dată, loc pentru un „dar dacă?” În condițiile în care naratorul însuși pare cuprins de îndoieli în privința mesajelor transmise de realitatea textuală, incertitudinile cititorului pot deveni abisale. Mai ales dacă are informația că prozatorul s-a specializat în ultimii ani în critica de artă, a vernisat o sumedenie de expoziții ale pictorilor contemporani, s-a familiarizat cu universuri artistice, simbolistică și modalități de exprimare tot mai sofisticate, despre care este conștient că el nu știe mare lucru: „Dar, dacă… nu cumva… el? Nu cumva era El închis într-un spațiu turnat după forma sa, bălăcărindu-se într-o apă murdară, sufocată de mușiță și mâl, un clopot ce se mișca odată cu dânsul, dincolo de care se vedea mii de ochi lipindu-se de sticlă și privindu-l curios, măriți de groază și de lăturile imunde ca o lentilă prost șlefuită, privind spre dânsul, într-însul, până când vederea se va fi topit, globii se vor fi spart, muindu-se încet, ca o moluscă strivită de un geam și din ei se vor fi scurs puterea, nădejdea de a privi drept, seva proscrisă a curge lângă el, pe lângă el niciodată atingându-l, umezind doar sticla cu mucii vedeniei de-a pururi pierdute?” (p. 154).

Volumul de proză scurtă al lui Florin Toma poate fi citit și ca o inedită expoziție de stiluri narative. Scriitorul jonglează cu dexteritate printre formulele narative de tot felul, de la fraza lungă marqueziană citită dintr-o răsuflare, căreia ajungi să îi pierzi începutul, la fraza cu sonorități liturgice sau cea cu ieșiri în oniric, metafizic sau suprarealism. În toate acestea Florin Toma se simte acasă iar discursul său în logica textului este unul pe deplin coerent.

Colecționarul de vise de Florin Toma este o carte care se înrudește cumva cu volumele de proză scurtă ale lui Borges (trimiterile devin aproape transparente în textele care fac trimitere la biblioteci). De multe ori semnificația lor finală excede înțelesurile directe care se desprind din lectura fiecărei povestiri. O revelație avută de personajul uneia dintre ele poate fi emblematică pentru concluzia care se poate trage asupra întregului volum: „Dar poate…stai! Nu cumva căutarea aceasta zadarnică era tocmai Adevărul, Înțelepciunea însăși?” (p. 137) Chiar așa, căutarea tuturor sensurilor acestor mesaje mai mult sau mai puțin camuflate în formule narative cât se poate de diverse poate fi o cale spre înțelepciune? Răspunsul vine de la sine.

Desăvârșit stilist, cu mintea îmbibată de cultură și simț estetic temeinic Florin Toma dă o altă greutate unei specii literare destul de neglijate de către istoriile literare de la noi. Cititorii săi vor trăi, cu siguranță, satisfacții estetice și intelectuale citind această carte. Florin Toma este unul dintre prozatorii importanți ai vremii noastre.

Florin Toma, Colecționarul de vise, Editura Junimea, Iași, 2021