poeme
Mihai Banciu

poeme

Articol publicat în ediția 6/2021

Autoscopie

Prin fanta albastră a sufletului
se vede marea.

Jurnal

De-a bușilea cale de șapte vieți,
cântând smerit în colțul catedralei
ori tăcând cât te ține gura.

Zguduit de suflul exploziilor, un altul purtând pentru tine
războiul de o mie de ani până se prăbușesc
turnurile gemene și biserica Notre-Dame.

Mărșăluind cu viața, umăr la umăr,
până când din păr cad primii fulgi,
se ofilesc una după alta dorințele.

Dimineața mai aduni în priviri
urmele de beteală căzute
de la lupta cu Îngerul.

Scrii încă la Jurnal…

Instantaneu

Aburul răsuflării suind spre cer caii sălbăticiți.

În urmă pantofi aproape noi,
sărbători în dizgrație, prilejuri eșuate.

Vise părăsite pe câmp,
daruri care mai ard, semne de întrebare.
Halde uriașe de timp unde noaptea sclipește
minereu de cuvinte.

Tranzit

Cum scade lumina în tiparele zilei
apa în ulcioarele secetei
lacrima în privire

Cum scade uleiul în candelă
flacăra în Steaua Polară
feștila-n felinare

Cum scade umbra în amurg
zâmbetul în uitare
clipa în amintire

Sporii poeziei

Se insinuează pe străzi, prin crăpături,
pe ape și prin spațiile libere
din ochi, de lângă inimă,
uneori și din câte-un petec de cer.
.
Dislocă roci din marile albii de timp,
preschimbându-le-n în abur
ce se înfășoară, sleindu-se,
pe lujerii Marilor Osii.

Sunt trimiși ai nedumeririi poetice,
care te fac să pregeți, să amâni
să iscodești dacă stă să coboare
o nouă glaciațiune.

Metamorfoză

Încet, fluturele de pe umărul tău
s-a transformat în zâmbet.

Drumul

Ai văzut tot.
Ai stat tot timpul cu ochii larg deschiși.

Acum, privirea pironită în șleaul drumului,
mai faci o piruetă, un zâmbet se ițește în noapte
ca un număr de aur.

Acum, când ziua se îngână cu moartea,
plutești pe această suprafață de aur topit
către capătul balustradei, dincolo.

Înaintezi ?

Rugăciune

Îndură-te, Doamne, să îi învii la început
pe prunci și pe copiii ce mai aveau
atâtea vise de trăit,
pe mamele rămase fără umbră,
plecate înainte de soroc.

Fă, Doamne, să învie cei dintâi
artiștii morți de tineri,
să-mprăștie în jur bună mireasmă
desăvârșind lucrarea.

Și numai mai apoi, lasă-ne Doamne
ca să vedem și noi
puterea ta înveșnicindu-ne.

Transparență

Ieri s-a mai stins un ochi de geam,
arțarului i-a mai căzut o creangă,
altarului o stea, iar bluza ta
bate mai mult în violet.

Timpul încărunțește.

Omul înzăpezit

Numărat, cântărit, împărțit
Mane, tekel, fares

Jur împrejur privatizarea bucuriei
ochiul tocit de apele cu spori,
ecoul petrecutelor dezastre.

Am început să putrezesc, spuneai
pe când lebăda înserării îți acoperea inima,
tăcerea se crăpa izbindu-se de parapeți,
târziul stăruia prin trestiile de cuarț.

Totul rezistă. Până-ntr-o zi.
Apoi ceva se rupe, cade
en abîme

Semne

O, acest tren ce pătrunde pe pod
cu semnalele de alarmă trase

Insula ce se prăbușește-napoi
în ceața ce acoperă limbul

În ochi numai rugul istoriei,
în urmă dâra de cuvinte…

Priveghi

Tot mai adâncă umbra, tot mai des
mă pierd prin văile tăiate-n ceață
din goluri vin păsări ca de gheață
cadranul pare tot mai de-neînțeles

M-aține arar în port cinstita față,
până la cer urcă-al iubirii preț
tăcerile se strâng întru îngheț,
din infinit suind la suprafață.

Avere-mi sunt doar stupii plini de mană
culeasă din pustia de cuvinte,
sublimele tipare cu oasele subțiri,

nectarul adunat cu sârg în strană
pe când sugeam la ugerele sfinte,
și clipa răstignită-n amintiri.

Ecuație

Uneori
când dogoarea mă copleșește
aș vrea să beau și cei 75% apă
ai trupului tău.

Preget, căci nu știu
ce aș face cu apa grea
de 25% sentimente.

Sârba în cer

Mamei

Încet, totul redevine copil,
în amintire Ana nu are mere,
cum ne spunea doamna Filica,
ci doar goluri de sens.

Vine un ceas când
vom sta îmbrățișați pe marginea bolții
și vom privi grădina care iese din iarnă
un mugur ici-colo, o frunzuliță,
un ochi privind în sus, spre noi.
Apoi totul crescând, înverzind, bucurându-se,
primăvara izbucnind în sufragerie.

Am să lipesc cu dumicați de pâine
Duminica aceasta care-mi crește în piept
din, hăt departe, istmul copilăriei…

Contrapunct

Ține-ți mâna pe creștetul meu
– îmi spuneai întinsă-n iarba
de la marginea Paradisului-
când vrei să-mi citești visele…

Senzație de libertate

Acum, când sufletul stă într-o rână pe marginea poemului
ori mă privește de sus, din drona albastră a copilăriei,

acum, când dinspre capăt simt briza infinitului ce foșnește
și adulmec aburul misterului care se ridică la cer,

acum, când îmi strecor mâna prin spițele amurgului
iar stropii întrebării îmi șfichiuie obrajii.

acum, când Limita îmi hașurează fruntea
iar ochiul îl acoperă roiuri de spori,

acum, tocmai acum m-am trezit și eu
să înalț în libertate zmeul.

Sudarea

Sudez zi după zi
ca pe niște lampioane
în Haos.