editorial
NICOLAE PRELIPCEANU

UN RĂZBOI DE CINE ȘTIE CÂȚI ANI

Articol publicat în ediția 6/2021

Pandemia care nu se mai termină și despre care s-a și spus că s-ar putea să rămână pentru mult timp o caracteristică a vieții noastre, aici, pe Pământ, a scos la iveală, dacă până atunci nu se văzuse, gradul de educație al cetățenilor multor țări. Dar pe noi, desigur, ne interesează, mai întâi, cei ai țării unde trăim, concetățenii noștri. Iar precaritatea acesteia își spune cuvântul la noi. Faptul că mulți cetățeni români nu înțeleg utilitatea vaccinării anti-covid, argumentând cu ceea ce li s-ar putea întâmpla lor și numai lor pe urmă, așa cum au auzit ei cine știe pe unde, de la ce vrăjitoare (apropo de unul dintre subiectele de presă ale viitoarei, în acest moment, 12 mai 2021, directoare interimare a TVR) chiar asta demonstrează. Nimeni nu se gândește, nici prin gând nu le trece, că fiecare este, în fapt, componentul unei rețele sociale, pe care ar putea-o deteriora prin contaminarea celorlalți. Poate că o anchetă pe scară largă cu întrebări asupra înțelesului noțiunii de societate ar revela și mai bine acest lucru. Încercați să vă imaginați ce ar răspunde concetățenii noștri la o asemenea întrebare, hai, nu e greu.

Veți spune că e vorba de egoism, de instinctul de conservare. Într-adevăr, de instinctul de conservare e vorba. Numai că, vedeți, așa cum lumea nu mai e orizontul satului meu, ci acela al țării mele sau chiar al mapamondului, nici instinctul de conservare nu te cuprinde numai pe tine, cel care-l manifești, ci ar cam trebui să se întindă și asupra celorlalți, măcar a celor din jur dacă mintea ta de cetățean recentisim, căci altceva erai sub dictatură, nu poate concepe.

Concetățenii noștri au fost bântuiți, de la începutul acestei pandemii, un fel de război cu adevărat mondial de cine știe câți ani, de tot felul de formule, de la „o simplă gripă” la vaccinul care atacă genele (pe cele nevăzute, nu pe cele văzute cu ochiul liber). Toate acestea venind în sprijinul sentimentului că nu trebuie să crezi decât ce-ți convine ție însuți, fără să te uiți în jur, fără să ridici privirea mai sus de vârful propriului nas.

Și dă-i cu încălcarea drepturilor omului, despre care cei mai mulți au aflat abia de vreo două-trei decenii, mă rog, pentru unii primele, pentru alții, vai, ultimele. Și dă-i cu masca sub care se sufocă și dă-i cu atâtea și atâtea alte pretexte pentru a nu respecta măsurile de oarecare prevenție pe care le-au luat guvernele. Nu ne îndoim că în alte țări… totul a mers strună, numai că, totuși, patria ne e, încă, mai aproape decât Uniunea patriilor în care e ea integrată. Se mai adaugă, apoi, atitudinea de frondă a adolescenților sau a celor mai maturi cu mințile rămase în adolescență ori și mai devreme, pentru care nepurtarea măștilor era, și poate mai este, un semn de nesupunere, adică de rezistență la – nu-i așa? – încercările președinției și ale guvernului de a le știrbi drepturile cetățenilor. Sigur, nici prin cap nu le trece acestor minți, înfierbântate degeaba, că și dreptul la sănătate face parte din lista de pe care ei îl decupau pe acela care le convenea.

O largă aprobare câștigă și ideea că instituirea unor drepturi numai pentru cei imunizați ar însemna discriminare. Nu. Și iată de ce: discriminarea înseamnă știrbirea unor drepturi ale acelora care nu se pot sustrage condiției lor, cum ar fi oamenii de culoare sau alte etnii, care nu pot deveni, cu alte cuvinte, de culoarea sau etnia privilegiată (acolo unde așa ceva există), în timp ce această discriminare poate înceta pe loc, atunci când te imunizezi. Discriminarea e, firește, reprobabilă și trebuie combătută acolo unde este, dar nu și acolo unde ea e numai un pretext, ca-n cazul nostru.

Nu e greu de ghicit de unde vin toate aceste false informații sau, cum se spune azi cu un obligatoriu americanism, fake news. Există grupuri care câștigă mult din răspândirea zvonurilor, fie ele despre pandemie, fie despre vaccinuri, așa cum erau înainte despre orice care se opunea vreunui adevăr evident. Televiziunile cu pricina pot fi văzute în fiecare zi și seară, ba și noaptea, pe telefoanele mobile îți curg într-una asemenea știri și teorii, ce să mai spun de internet, facebook, sau alte canale la fel de obligatorii pentru viața celui care vrea să fie branșat la actualitate. Care actualitate devine, fără știrea multora, una falsă, o anti-actualitate dacă pot risca acest termen.

Știți, îți vine să-i informezi pe acești noi adepți ai drepturilor omului, că în război nu se mai prea vorbește de ele, ca să nu spun că sunt suspendate, în favoarea unor datorii de îndeplinit de către toată lumea, din moment ce însuși dreptul la viață este pus la îndoială de forțe superioare chiar guvernelor naționale. Or, pandemia a fost, dacă nu cumva mai este încă, un război mondial, cum am spus și mai sus, dintre cele mai atipice, mai atipic chiar decât cel cibernetic, în curs de desfășurare de când cel rece nu că s-a încălzit, dar a fost abandonat ca obsolet, așa cum abandonează industria mașinăriile vechi pentru a le înlocui cu altele, noi nouțe și, mai ales, superioare ca randament. Vezi numerizarea, în curs în mai toată lumea.

Poate istoria care se va scrie cândva, peste decenii și secole, va adăuga acești ani și ceea ce s-a întâmplat în timpul lor războaielor de treizeci sau o sută de ani din vremurile demult apuse ale Evului Mediu. Dar, oare, istoria care se va scrie cândva o să menționeze și felul non-civic în care mare parte a populației unor țări sau chiar a tuturor au tratat acest război și soluțiile încercate de guverne pentru a stăvili nenorocirea? Aceasta e întrebarea, firește, după aceea hamletiană, „a fi sau a nu fi”.