David Foenkinos își începe astfel romanul Misterul lui Henri Pick (traducere Cristina Nan, Nemira, 2019): „În 1971, scriitorul american Richard Brautigan a publicat The Abortion…. Eroul este angajatul unei biblioteci care acceptă toate manuscrisele respinse de editori. Întâlnim, de pildă, un om venit să-și depună volumul după ce îndurase mai bine de patru sute de refuzuri. Astfel se adună sub ochii naratorului cărții de toate genurile. Putem da peste un eseu precum Cultura florilor la lumina lumânării într-o cameră de hotel, cât și peste o carte de bucate cu toate rețetele mâncărurilor pomenite în romanele lui Dostoievski. Marele avantaj al bibliotecii e că autorul însuși își alege amplasarea pe raft. Poate rătăci printre paginile confraților săi blestemați până își găsește locul în această formulă de antiposteritate. În schimb, niciun manuscris expediat prin poștă nu este acceptat. Trebuie să aduci personal manuscrisul nedorit de nimeni, ca și cum gestul ar simboliza ultimul efort dinaintea abandonului definitiv.”
Ca să nu induc în eroare, precizez de la bun început că în rândurile de mai jos nu va fi vorba despre romanul lui David Foenkinos, în care, trebuie spus, unul dintre personaje a creat „versiunea franceză a bibliotecii refuzaților”, ci despre un alt volum semnat, de această dată, de un autor român. Este vorba despre „Biblioteca Brautigan. Un documentar” de Andrei Mocuța, carte apărută la Editura Casa de Pariuri Literare, în 2021. Așadar, tema principală se păstrează și în cartea lui Andrei Mocuța, și anume Biblioteca Brautigan. Să aflăm mai întâi cum a luat a luat naștere inedita bibliotecă:
„Inspirat de refuzul a zeci de editori de a publica romanul La pescuit de păstrăvi în America de Richard Brautigan (înainte ca acesta să devină celebru și să pătrundă în prima tipografie), Todd Lockwood din Burlington, Vermont, a înființat Biblioteca Brautigan în 1990, unde încurajează toți autorii nepublicați să își trimită manuscrisele refuzate de edituri. Incapabil să susțină de unul singur acest proiect, strict din donații, Biblioteca a fost închisă în 2005 și toate manuscrisele arhivate. În 2010, ea a fost mutată în Vancouver, Washington, unde e deschisă publicului până în prezent, sub atenta supraveghere a bibliotecarului John F. Barber (autorul volumelor Richard Brautigan: o bibliografie adnotată și Richard Brautigan: eseuri despre operă și viață). Fiecare manuscris conține câte o poveste unică, imaginată de scriitori aspiranți din întreaga lume care nu au ajuns să publice niciodată, în limba engleză sau multe altele: franceză, japoneză, germană, hindi, rusă, coreeană, spaniolă, persană, punjabă, neerlandeză, flamandă, greacă, maori, malgașă, zulu, italiană, chiar și română.”
Pornind de la baza reală de date a bibliotecii, Andrei Mocuța imaginează, într-un „documentar (semi)fictiv”, poveștile a câtorva titluri din Biblioteca Brautigan din Vancouver: „Parțial studiu de caz, parțial proză speculativă, principala miză a anchetei mele este de a aduce în atenția publicului manuscrisele care cred că ar fi meritat șansa unei edituri, fie ea și de periferie. În cel mai nefericit caz, demersul meu le va ține de urât celorlalte ciorne și schițe din Biblioteca Brautigan care nu vor vedea niciodată lumina tiparului.”
Clasificate pe domenii și genuri literare, titlurile din cartea lui Andrei Mocuța nu au cum să nu-ți atragă atenția, ca și descrierile aferente acestora, pe jumătate reale, pe jumătate imaginate de autor. Astfel, la secțiunea de Artă culinară, ni se atrage atenția că la un congres al celor mai succes restaurante fast-food din lume s-au înregistrat câteva mărci noi, printre care Kahuna Burger – marcă ficțională din cunoscutul film al lui Tarantino Pulp Fiction – și Căpitanul Maioneză, personaj dintr-un proiect de bandă desenată imaginată de doi titani ai literaturii: J.D. Salinger și Richard Brautigan – proiect eșuat din cauza „sinuciderii premature a lui Brautigan”. Tot la secțiunea de Artă culinară găsim volume ca Plăcintă cu cireșe și alte rețete din Twin Peaks de Lindsey Bowden (cartea conține 74 de rețete inspirate de cunoscutul serial al lui David Lynch) sau Dostoievski bun de gătit de James Fallon, carte menționată și de David Foenkinos în rândurile citate mai sus, în care autorul adună toate felurile de mâncare din romanele și memoriile scriitorului rus, multe dintre ele destul de sărăcăcioase: „De mâncare ne dădeau pâine și niște varză, prin care se întrezărea câte un sfert de livră de carne de vacă, de persoană” (din scrisoarea trimisă lui Mihail Dostoievski, 22 februarie 1854).
Volumul lui Andrei Mocuța are, pe de o parte, aspectul unei miscellanea, dar, pe de altă parte, textele, fragmentare, care nu conțin doar rezumate, ci și poveștile autorilor, impresionează prin capacitatea de a surprinde doar prin câteva detalii adevărate drame biografice, ceea ce le transformă în mici texte de proză, de tipul flash fiction. Prin urmare, volumul lui Andrei Mocuța este, în mod indubitabil, și unul de proză foarte scurtă, într-un gen metatextual și metaficțional. Ca să dau și un exemplu, iată descrierea volumului Cugetările unui om tăcut de Edward Malcolm Collier, descriere în care fiul își exprimă surprinderea cauzată de descoperirea unei alte fețe a tatălui său, un fel de a fi deloc vizibil în relațiile dintre cei doi: „«Tatăl meu, Malcolm V. Collier, a scris o serie de povești, între anii ’40 și ’50, chiar după ce s-a întors din Al Doilea Război Mondial. Scrierile lui nu sunt doar reflecții de război, ci și observații despre orășelul în care a trăit și cetățenii deloc sofisticați de acolo. În urma morții lui, din septembrie 1985, eu și soția mea, Jeanne, am descoperit manuscrisul și am făcut mici editări și corecturi. Cu excepția celei mai ample nuvele, cu titlul Ultima retragere, care tratează anumite episoade din război, temele și personajele sunt extrem de fidele oamenilor și locurilor așa cum mi le amintesc din copilărie. A fost total neobișnuit să descopăr gândurile unui tată care nu a dat niciodată de înțeles că ar avea prea multe pe suflet. Tonul melancolic, aspirațiile, visurile sale neîmplinite, toate îmi arată un tată pe care nu l-am cunoscut niciodată. Pregătind aceste pagini pentru o eventuală publicare, m-a ajutat să cunosc un om mult mai sensibil, pasionat și cu o capacitate de afecțiune și empatie pe care nu le-a arătat în timpul vieții.”
Andrei Mocuța, asemenea lui Edward Collier, depune, la rându-i, în Biblioteca Brautigan, cel puțin simbolic deocamdată, corespondența tatălui său, Gheorghe Mocuța cu poetul Petru M. Haș. Corespondența ar fi trebuit să facă parte dintr-un volum care, din păcate, a rămas neterminat, din cauza plecării premature dintre noi a lui Gheorghe Mocuța. Sau, în cuvintele lui Andrei Mocuța, „dialogul lor a durat până când Petru M. Haș a rămas fără interlocutor”. Gheorghe Mocuța este prezent în acest documentar imaginat de fiul său și prin câteva traduceri în premieră a unor poeme erotice de Paul Verlaine, traduceri refuzate de toate editurile unde traducătorul a încercat o publicare a acestora, pe motiv că „apariția unui volum de un explicit sexual fără perdea reprezintă un risc editorial prea mare”.
Putea să lipsească însuși Richard Brautigan din această bibliotecă imaginată chiar de el într-unul dintre romanele sale? Bineînțeles că nu. El este protagonistul, în cele din urmă, al acestei cărți. Găsim, astfel, câteva scrisori imaginare adresate – postum, bineînțeles – scriitorului american de către mai mulți scriitori români tineri, printre care Iulia Stoichiț, Simona Voica, Andrei Zbârnea sau Andrei Mocuța, al cărui poem dedicat lui Brautigan merită citat în întregime: „Dragă Richard Brautigan// Am înțeles în sfârșit/ de ce îți împarți/ tot timpul/ între bibliotecă și pescuit// În ambele locuri/ vorbitul/ e permis numai/ în șoaptă”. Găsim rezumate ale unor proze mai puțin cunoscute ale scriitorului american (m-a impresionat în mod special cel mai scurt „roman” al lui Brautigan, numit Am privit lumea furișându-se nepăsătoare). Găsim, de asemenea, câteva poeme ale lui Jack Spicer, mentorul lui Brautigan, un poet strălucit, inițiatorul mișcării avangardiste San Francisco Renaissance, dar care în timpul vieții a publicat foarte puțin. După moartea sa, a fost descoperit un cufăr plin de manuscrise, pe care prietenii săi le-au donat Bibliotecii Brautigan.
Volumul lui Andrei Mocuța se încheie, nu întâmplător, cu un fragment din necrologul din 1984, semnat de Bernard Brautigan, tatăl lui Richard Brautigan. Povestea celor doi are ceva din umorul cinic, tăios, nu întotdeauna detașat, în ciuda aparențelor, din cărțile lui Brautigan. Ce surprinde în această poveste de viață este faptul că Bernard, printr-un joc al destinului, nu a aflat că este tatăl lui Richard Brautigan decât după sinuciderea acestuia din urmă. „A aflat adevărul – ne spune Andrei Mocuța la finalul cărții sale despre Biblioteca Brautigan – de la cumnata lui abia după sinuciderea lui Richard. Nu a crezut nimic până când nu i-a fost arătat certificatul de naștere al fiului. În necrologul pe care l-a publicat în Detroit Free Press, el declară: «Nu am știut nimic despre el. Decât că mi-a purtat numele de familie. De ce ar aștepta cineva 45-50 de ani să-mi spună că am un fiu?»”.
Pe jumătate documentar, pe jumătate ficțiune, divers și atipic din mai multe puncte de vedere, Biblioteca Brautigan. Un documentar de Andrei Mocuța este ceva mai mult decât pare la prima vedere. Subteranele sale duc înspre zone nu doar de istorie literară, ci și de ficțiune pură. Amestecul de genuri (meta)literare creează, în acest caz, un spațiu al experimentului în care orice este posibil. Prin urmare, volumul constituie nu doar un omagiu adus lui Richard Brautigan de către un traducător al său – Andrei Mocuța a tradus poeme din opera acestuia, poeme reunite în volumul Ilustrată din Chinatown –, dar și un experiment literar reușit, de o calitate rareori întâlnită, cel puțin în literatură română actuală.
Andrei Mocuța, Biblioteca Brautigan. Un documentar,
Casa de Pariuri Literare, 2021