poeme
Vali Nicolae

poeme

Articol publicat în ediția 08-09/2021

Redacția unei reviste de spiritism

hai! vino!
purta niște cizme lungi până dincolo de genunchi și o rochie scurtă dantelată. atât vedeam.
hai! vino!
era noapte și, luminată din spate printr-o ușă întredeschisă de la nivelul unei parcări subterane, mă chema.
eram undeva mai sus și relativ departe. simțeam că sunt stins, epuizat. îmi plăcea că adia vântul, era răcoare. nici nu știu cum ajunsesem aici, aici, în această stare de neîncredere, de deznădejde. încercam să înțeleg, dar mă sufocam, mi se scurgea toată energia din mine. ca și cum te-ar măcina ceva, vreo boală cruntă. sau frica, gelozia. ceva care te seacă, te usucă.
hai! vino!
voi veni, zic.
voi veni dacă îmi promiți că vei face 3 lucruri pt mine.
hai! vino!
(ce noapte uluitoare, aceeași noapte a orașului, dureroasă datorită frumuseții ei, lumini, mirosuri, taxi-uri, câte un tramvai rătăcit, cafea. îmbrăcat cu hainele tale proprii, cu aerul tău, aura ta, gri-albastră, ca peștele în apă. tu cu tine nemuritor.)
vin dacă îmi îndeplinești 3 dorințe.
da… vino!
prima dintre ele, am început să spun abia auzit, vlăguit, prima dintre ele este ca din când în când să pot veni aici și să stau, să mă uit la voi, undeva la o masă, să încerc să sorb o cafea cu înghițituri mici, s-o beau încet făcând un oarecare efort pt a-mi controla pulsul. să vă văd scriind, vorbind, gândind. fumând.
era redacția unei reviste de spiritism, de paranormal, o revistă despre universul invizibil, mă simțeam acolo extrem de liniștit, de fapt, nu liniștit, ci complet abandonat, sfârșit, însă o sfârșeală cu sens, o cenușă cu speranță, puteai să părăsești această lume într-un mod ușor, să te duci și să nu te mai întorci, calm, să te lași în voia despărțirii de corp, ca Prentice Mulford, că asta era: acolo, la revistă, cel ce murea era tot acolo, nimeni nu îi simțea lipsa, pe pereți erau portretele lui Hașdeu, Iuliei, lui Scarlat Demetrescu, lui Florian Onitza. cărțile lor erau în mai multe exemplare pe mese, într-o mică bibliotecă, Viața dincolo de mormânt, Astre și dezastre, Sic cogito, Greșeli din alte vieți și altele, de Raymond Moody. și vii și morți. acolo, în redacție, mă simțeam bine. simțeai că spiritul nu moare. întrebarea care mă epuizase era: încotro să mă duc?
a doua dorință, m-auzi?
da… vino!
a doua dorință ar fi asta: am câteva teancuri de sute de lei de dinainte de ‘89, aș vrea cumva să le vindem, să le falsificăm, să le dăm cuiva măcar pe 5 lei, hai, măcar 3. sunt, sunt mii de sute. poate mă ajuți, am nevoie de ceva bani. nu, nu am datorii, nu vreau să-mi cumpăr nimic, însă mi-e frică de ziua de mâine și vreau să am câțiva bănuți tot timpul la mine. uite, geaca asta o am de ani de zile, mă simt păzit cu ea. m-adun în ea, merg, merg, m-așez, merg, trebuie să obosesc rău altfel nu pot să dorm, aici, la voi, în redacție, aș adormi cu capul pe masă. nici nu știu, dar nu mi-e frică, aș fi ceva mai liniștit, cel mai rău ar fi să nu mai existe acest subsol, această revistă, acești oameni. n-am văzut pe nimeni tânăr.
a treia dorință, m-am pregătit să închei complet slăbit, mi-aș dori să te iau în brațe, uneori, să te iau în brațe, puțin, ești atât de caldă și ai un parfum plăcut, o aură bună. cred că n-o să mă mai clatin, și, sigur, îmi dai ceva viață, viață d-asta de aici, și liniște de dincolo.
încotro să mă duc nu pot să aflu de la voi. dar voi sta acolo, voi răsfoi cărțile, vă voi auzi. mort sau viu, pt că la voi nu contează.
da… poți să vii! cu banii rezolvăm prima dată, trebuie să-i dăm bine. trebuie să ne gândim serios cum să falsificăm și alte lucruri.
vino!

Musca nu a murit

– Iarna trecută musca nu a murit, zise Fane Butelie. Până în primăvară. Nu puteai să ții nimic afară: carne, pește, colivă. Se punea musca. Eu am prispă, verandă d-aia închisă, în iernile adevărate, frigiderul de-acolo nu declanșa, era mai frig pe prispă decât în frigider.
Și n-a fost bine, ai văzut?
Astea erau semnele: musca n-a murit, coliva s-a acrit, cârnații atârnați pe sfoară s-au stricat, peștele pus la vânt s-a împuțit.
Fii atent la mine, Nae, nici anul ăsta musca nu va muri. Nu se vede, nu se simte nimic. E cald, Nae, din ce în ce mai cald.
Când moare musca, dormi mai liniștit, ai mai multă încredere în tine, carnea se zvântă bine, nu simți boala, orice boală dată de căldură. Peștele se usucă frumos, se aurește.
O să vezi, va fi un an mai rău ca ăsta, vom trăi în pământ, ne vom face pivnițe tot mai adânci. Cei dinăuntru se vor lupta cu cei de-afară, sus, pe pământ adică, va fi pârjol, nisip, scaieți, ciulini.
– În pământ?
– În pământ, Nae, în pivnițe, hrube, da’ nu va fi pt toți.

Rip Carandino

Avea dreptate Rip Carandino. L-am cunoscut când mi-a montat o ușă, a greșit măsurătorile de două ori, după cinci ore a zis: e bine. M-am uitat la ușă, parcă era una de coteț, de cușcă de câine bătrân, era o ușă mică, pricăjită, strâmbă, hai că-i bine, a zis. Avea dreptate Rip Carandino: cu cafeaua nu te frigi, știu de mic asta, o bei ca pe ceai, o sorbi, uite, n-ai cum să te frigi, nu te arzi, îmi zice lumea: nu te arde cafeaua aia? Pufnește în râs, nu, deloc, o sorb, n-are cum…
Și apoi am vorbit de vreme. De gradele Celsius de-afară.
Mânuia o rangă. Avea un triceps cât coapsa lui Bolt, prima dată am crezut că-i o inflamație a mușchiului, o reacție alergică la vreo mușcătură de țânțar, de albină, nu, nu, era tricepsul supradimensionat, enorm. Malformat.
Una e 38 de grade, alta e 40, astea 2 grade te omoară, te îngroapă, zise, mai faceți și altceva decât să montați uși? L-am întrebat. No. Numai uși. Mă duc cu bicicleta și la 25 de kilometri.

Fane Zaț

Dic fază ‘tu-te-n creier… am zis să facem oaia pe gârlă. Pastrama, zic. Unde altundeva?
Am pus bani, ne-am adunat. Da, mă, pe gârlă, în dreptul lui nea Bildirescu, pastrama o luasem de la unu’ de-i zicea Ducele. S-a dus și ăsta. Așa, stai așa… un bairam ca de văduvi, era o oaie d-asta între noi, mai pușcărie așa, veneam de-acasă cu pahare, cu tot ce ne trebuie. S-a urcat Titi Zgârci pe stâlp, a legat acolo firele de la casetofon, furam curent, aveam muzică. Frații Pește, Naste din Berceni, Generic… Fii atent, ăsta, Fane Zaț, își lua, la nenorocirile astea de petreceri ale noastre, un pahar cât erau paharele alea mari de muștar, mare, cu toartă, mă, ca un țap de bere. Lacom al dracu’, ca să bea el mai multă țuică, să facă pagubă, a pus bani, acu’ să-și scoată pârleala, eu veneam cu unu’ mic, pahar de cârciumă. Ce dracu’, mă, mă caliceam la băutură?!
Așa, mâncare, oaie, muzică, bem, bem, oaie-ntre bărbați. Tristă. Se face seară, unde dracu’-i Fane Zaț? Îl căutăm peste tot, ne uităm prin gârlă, bă, unde-i ăsta? Toți eram luați, dă-l dracu’, a murit, s-a curățat, parcă intrase în pământ. Acolo, pe mal, erau niște gherghinari, al dracu’ Fane, rupt de băutură s-a băgat ca cârtița în ei jos, ăștia înțeapă, că au ghimpi, s-a strecurat ca șarpele, a dormit la umbră. Se făcuse noapte. Noi nu-l găsisem. S-a ridicat de-acolo, ne-am trezit cu el lângă noi, lângă mal, gârla, fii atent, de la becurile alea de pe stâlpi, strălucește. Ce zice Fane?
Hai, bă, să mergem acasă, și, năuc cum era, chiaun, o ia spre gârlă și se scufundă în ea.
Un’-te duci, sărăcie? Sari, bă, după el că se îneacă!
Ce făceai, mă, un’-te grăbeai așa, unde dracu’ te duceai?…
Am crezut că-i drum, că-i stradă…
Pe urmă a început să dârdâie. Ca piftia.
Dacă te uitai așa, chiar că ziceai că-i drum, nu adia vântul deloc, apa nemișcată, strălucind în dungă.
Stradă, mânca-ți-aș, stradă neagră asfaltată licărind de la bec.
Casetofonul l-am lăsat acolo, nu mai avea cine să se urce. Prea beți.
A cântat muzica toată noaptea, la bufnițe, șoareci, arici, pești.