Daniel Desmarquest, născut în 1946, e un scriitor francez rămas oarecum în umbră. A scris puțin și fără mare succes. Totuși, în 2002, el obține premiul Médicis pentru eseul Kafka et les jeunes filles. Pentru Desmarquest, Kafka e obsedat de tinerele fete și se consolează cu prostituatele. În Jurnal, el notează că și-a petrecut viața apărându-se de tentația de a-i pune capăt; ceea ce nu-l împiedica să viseze că o fată de 12 ani îl va însoți în moarte. Le propunem cititorilor Vieții Românești două capitole de la începutul cărții. (D.Ts.)
Sonata K.
Căldură înnăbușitoare în Praga acestui început de vară a anului 1903. Tocind până la greață Istoria dreptului roman, Franz, care tocmai împlinise douăzeci de ani pe 3 iulie, face înconjurul camerei de la etaj unde o fereastră dă spre stradă. Drept în față, pe pragul unui magazin de confecții, o mică vânzătoare stă visătoare. Probabil că o mai zărise deja, astăzi însă, în căldura umedă a după-amiezii, rochia ei era ca o a doua piele, iar el o privește avid. Ii face semne, o întreagă mimică la care ea se amuză să răspundă: fără să schimbe o vorbă, el obține o întâlnire în aceeași seară.
Se pregătește deci să treacă un examen important și de care se teme mult mai mult decât de proba de drept. Așteptând ora făgăduită de degetele ademenitoare, îl cuprinde frica – «frica» asta care va fi întotdeauna legată de dorință. Tinerele fete de care se poate apropia fiind considerate de neatins, o întreagă legiune de bone, spălătorese, vânzătoare deloc sperioase îi va face ucenicia. Aceste fete de-o seară sunt și ele niște tinere fete: o salutăm pe cea care i se oferă aici, fără măcar un prenume ca s-o poată visa, trup anonim și generos, primul lui trup de femeie. Douăzeci de ani mai târziu îi va povesti Milenei, ca și cum această întâlnire le-ar fi prefigurat pe toate celelalte.
La ora opt, când coboară pentru întâlnire, un intrus i-a luat locul la brațul frumoasei care nu pare prea emoționată. Pe furiș, ea îl încurajează pe Franz să-i urmeze, iar el se târăște ca un câine pe urmele lor, până la o braserie unde cuplul se oprește să bea o bere; el îi imită și comandă un țap, singur la o masă vecină. Apoi o însoțește din nou până la ea unde, după ce îl concediază pe nepoftit, se preface că intră în casă și reapare câteva clipe mai târziu pe trotuarul unde o așteaptă Franz. Toată manevra asta, își va aminti el, avea «ceva iritant, excitant, abominabil». Iar la hotel, unde s-au dus după aceea, «a fost tot așa.»
Noapte albă cu ușile închise pe care filtrul memoriei sale a redus-o din ce în ce mai mult. Prima noapte, o noapte întreagă cu o fată serviabilă, nu pare să fi contat mai mult decât un sfert de oră pe bani. El care nu poate uita nici cel mai mic amănunt trece sub tăcere banalitatea, sordidul aventurii: hotelul, camera care trebuia plătită înainte, scara și ușa care se închide după ei, cheia învârtită în broască, culoarea cuverturii și desenul hârtiei care acoperă pereții, lavaboul tronând ca un judecător, fereastra deschisă către întunericul serii și rumoarea orașului. Nimic despre rochia care alunecă iute, despre torsul lui slăbănog pe care l-ar ascunde sub cearșaf dacă n-ar fi atât de cald. Nici un cuvânt despre trupul râvnit, despre goliciunea pe care o descoperă, o cercetează, o îmblânzește, despre sânii rotunzi sau micuți, buclele blonde sau brune. Ca și cum n-ar fi privit-o, n-ar fi mângâiat-o. Nimic despre râsetele impertinente, tandrețea agasantă, inițiativele fetei față de un neofit, nimic despre gura și limba ei, despre micile ei lăcomii, despre sarea sudorii, gustul rânced de sub umărul ei, căci chiar și tinerele fete au subsuoară. Și nici despre graba și stângăcia cu care s-a folosit de acest trup, despre apatia de după, propice flecărelii nocturne a fetei lungite alături de el, care se scoală ca să bea apă și să se spele la robinet, iar apoi se întoarce și-i pune mâna pe sex. Tăcere ce vrea să spună că n-a fost decât atât: un frecuș exacerbat, dragoste fără dragoste.
A respinge, a refula, undeva în întuneric. Patul nu e o sărbătoare, repulsia jugulează dorința și totodată o stimulează. Incă nu există Jurnalul pentru a-și expulza tulburarea și rușinea; un mutism apăsător acoperă acest episod. Nu se va întoarce la el decât în fața Milenei și nu-l va dezvălui decât pe jumătate. Noaptea asta pe care el a provocat-o i-a confirmat obsesiile. Mai mult decât un examen de trecere, o repetiție generală. Și o bătălie pierdută. Fata nu i-a priceput prea bine reticențele, nici ușurarea când au părăsit hotelul, în dimineața aceea de iulie «frumoasă și caldă». Dacă Franz se simte «probabil fericit», fericirea lui nu e aceea a «unui trup ușurat după ce a gemut mult timp.» E mai ales satisfăcut că lucrurile nu s-au desfășurat «încă și mai rău, mai abominabil, mai murdar.» Două nopți mai târziu, recidivează – și acest nou futai a fost «ca și primul.»
Vacanța se ivește la timp ca să întrerupă jocul. La țară, «cobzărește nițel» o frumoasă în rochie albă și, întors la Praga, o evită pe mica vânzătoare căreia nu-i mai adresează nici un cuvânt. Sărmana de ea a devenit «inamică», încarnarea însăși a dezgustului său. Dispusă să continue aventura, ea privește fără să înțeleagă cum trece studentul, ieri atât de șarmant, care astăzi o ignoră. Ciudat reviriment: o scurtă absență a fost de-ajuns nu numai ca el s-o ocolească dar să și fugă de ea, cu ostilitate. La ce s-a tot gândit, acolo, la țară? Ce-i reproșează tinerei fete, altfel considerată «amabilă și la locul ei» ca s-o alunge astfel? La originea acestei animozități, îi va mărturisi el Milenei, a stat un gest și o vorbă a tinerei fete la hotel, iar el a știut imediat că urma «nu se va șterge niciodată.» Ce «mică mârșăvie» a săvârșit ea «cu inocență»,
oare ce mică porcărie i-a ieșit din gură ? Refuză să fie mai explicit și nu contează ce-am putea presupune: «nu merită să intrăm în detalii.» Și totuși, recunoaște el, «tocmai porcăria și mârșăvia asta m-au atras cu o violență nebună în hotelul acela.» Zarurile au fost deja aruncate: «cum i-a fost în ziua aceea, așa i-a fost și după aceea». Relația sa cu sexul feminin e compromisă și diabolizată, scena erotică subminată.
Să n-o acuzăm pe tânăra fată pe care el o face să poarte masca lubricității. Presupusa ei indecență, sau îndrăzneală verbală, altora le-ar fi făcut plăcere. Numai să nu fi avut, ceea ce ar explica jignirea resimțită de Franz, o remarcă ironică despre morfologia intimă a circumcisului. Comportarea pe care i-o atribuie și pe care o exagerează situând-o sub semnul abjecției n-a făcut decât să-l conforteze în ideea propriei sale maledicțiuni. Urmând-o la hotel, el știa că va fi așa, mica vânzătoare n-a făcut decât să pună în mișcare propriii lui demoni. In seara aceea jilavă de vară, el n-a avut decât ce căuta. Contactul fizic e degradant, decăderea e motorul excitației sale. Sexualitatea, sinonimul abjecției: romanele lui Kafka vor fi atașate acestei viziuni. S-o iertăm deci pe mica vânzătoare fără chip, naivă figură a infamiei.
Dacă un cuvânt rușinos soldează dezastrul inocenței, încă demult alte cuvinte își începuseră subminarea. Naivul ar fi preferat să-și astupe urechile decât să le audă, numai că, la școala străzii, cruzimea micilor masculi e regula. Cu doi ani înainte să moară, el își va aminti în Jurnal: «Băiețel, eram la fel de inocent, la fel de puțin interesat de chestiile sexuale cum sunt astăzi, să zicem, de teoria relativității» – și ar fi rămas mult timp ignorant, dacă nu i s-ar fi deschis ochii «cu forța». Pe drum spre liceu, doi colegi și-au luat sarcina asta, cum i-a povestit el într-o zi sorei sale Elli, care se întreba cum să-i explice toate astea fiului ei intrigat că o mătușă rămăsese gravidă. Naiv cum era, Franz considera «că cele mai frumoase și mai elegante» dintre femeile pe care le întâlnea pe trotuar erau tocmai acelea a căror meserie n-o putea în nici un fel bănui. Hotărâți să-i deschidă mintea, cei doi experți timpurii, încadrându-l de aproape, au scos la licitație toată știința lor. Unul din ei, la un mod «patern, hazliu», cu acel râs particular care însoțește «la bărbații de toate vârstele evocarea «‘chestiilor alea’»; celălalt «ca un teoretician cu o știință încă și mai voioasă și mai odioasă decât ricanările complicelui său. In concluzie, Kafka menționează, de parcă viitorul celor doi diavoli se manifestase în ziua aceea, că s-au căsătorit, că sifilisul l-a distrus pe glumeț, iar pedantul a devenit profesor de venerologie: iată ce se întâmplă dacă te bălăcești în abject! I-au deschis mintea la un mod agresiv. Prozelitismul inițiatorilor își avea sursa în «josnicia» care există în orice băiat – și, adaugă el, «toți bărbații au în ei acest băiat». In fața a ceea ce îl roade pe dinăuntru, adolescentul nu are altă scăpare decât în cuvinte. Murdăria cuvintelor pentru a înfrunta enigma și a-i nega «chepengul» mânjește imaginea femeii care e redusă astfel la o mașină erotică. Injosind obiectul râvnit, adolescentul se răzbună pentru frica lui. Scoțându-l din nătângia sa pe micul coleg, etalând isprăvi imaginare, el simte plăcerea de a-și distila veninul. Această educație a ignominiei, Franz a îndurat-o ca toți ceilalți. Imagini crude s-au așternut peste himerele obscure care tropăiau deja în el. Când era copil, înainte de-a adormi și pentru a se scutura de cenușiul vieții de licean, se vedea în trăsură de lux, pătrunzând în cartierul evreiesc pentru a elibera «cu un gest poruncitor o frumoasă fată condamnată a fi biciuită» și pe care o purta în trăsura sa… Mereu cuvintele, și impactul lor! La șaisprezece ani, când se plimba într-o seară cu părinții, el deschide vorba despre «chestiile alea». O face «prostește»,
scrie el în Scrisoare către tată, care atestă urma lăsată de incident. Se arată drept «un bărbat experimentat», pe un ton de falsă indiferență, ceea ce nu-l împiedică să se bâlbâie. Le reproșează părinților o lipsă de informații care l-a expus la mari pericole. De ce fabulația asta «în fața unei mame jenate» ? Ca și cum ar fi vrut, spune el, «să se răzbune pentru nu se știe ce». Bravada lui se încheie cu o crudă jignire a cărei arsură încă o simte la treizeci și șase de ani. Tatăl, fără multe ocoluri, îi dă un «sfat» ca să poată «practica fără pericol chestiile astea». Kafka nu ne spune mai mult, dar «strivitoarea sinceritate» și lipsa de tact a răspunsului îl jignesc într-atât încât întrerupe discuția cu o «insolență trufașă». Literalmente, tatăl i-a luat piuitul. Kafka nu mai scoate nici o vorbă, rumegă în el sfatul tatălui și mai ales umilirea. Era îndemnat, se va indigna el, la cea mai mare porcărie ce se poate concepe: «tu mă împingeai să cobor în noroi, ca și cum îi eram destinat.»
Procesul tatălui: care nu pare să se fi arătat mai delicat decât micii fanfaroni din liceu. Ce spera Franz, prezentând obrazul pentru a fi pălmuit ? La ce se aștepta culpabilizând o mamă căreia, pe dedesubt, i se adresa suferința lui? Care alt adolescent s-ar fi aventurat, pe vremea aceea, să vorbească despre «chestii din-astea» în fața părinților, dat fiind că familia e locul otrăvit al secretului acela ? Sfidând interdicția, el își scuipă dezgustul și, prin ricoșeu, e la rândul său acoperit de dispreț când primește abrupta recomandare ca pe o palmă. Oare tatăl i-a sugerat să se masturbeze ca să se sustragă riscurilor? E ciudat că, în Jurnal, Kafka nu evocă niciodată masturbarea, ca și cum ar fi fost marele tabù, cea ce nu înseamnă că n-a practicat-o. Oricum ar fi, adolescentul rănit de răspunsul tatălui îl traduce altfel: nu ești demn să posezi femeile. In seara aceea a fost atins, și încă foarte puternic, în centrul cel mai «intim» al ființei sale. Să-l credem, chiar dacă e probabil că timpul și derutele repetate au înăsprit amintirea, au adâncit rana. Cuibul familial i-a sporit aversiunea pe care o avea pentru sex. Însăși prin naștere se simte, va spune el,
«legat cu trăinicie de aceste lucruri respingătoare», de «camera sufocantă» în care a fost conceput. Ceea ce confirmă remarca scârbită pe care i-o adresează lui Felice: «Acasă, vederea patului conjugal, a cearșafurilor care au servit deja, a cămășilor de noapte întinse cu grijă, mă poate exaspera – îmi vine să vomit.» Franz are treizeci și trei de ani când scrie aceste cuvinte. Un alt episod din adolescență, a cărui amintire «iritantă» revine în Jurnal cam la zece ani după, a contribuit la formarea viziunii vieții sale erotice. Pe la vreo cincisprezece sau șaisprezece ani, o răceală îl silește să nu se scoale din pat. D-ra Bailly, guvernanta – o franțuzoaică, așa cum se cuvine în orice familie burgheză – i se așază la căpătâi și se apucă să-i citească Sonata Kreutzer, «pregătindu-se să se bucure de excitația mea». Cuvintele sunt de o senzualitate care emană atât din operă cât și din cititoare, din vocea ei cu accent străin, din cei treizeci de ani ai ei care iau proporții «deja jenante». Ușor febril, băiatul ascultă și e fascinat de sânii care se ridică în ritmul respirației. Ce carte neobișnuită a ales ! Se știe că Tolstoi și-a conceput povestirea ca pe un tratat de iubire carnală, implacabil rechizitoriu împotriva sexualității și a căsătoriei. Personajul central, care sfârșește prin a-și ucide soția, recunoaște că e delirant în relația cu femeile. De la început, Franz a ciulit probabil urechile: «Abia dacă aveam șaisprezece ani, mergeam la liceu ; încă nu cunoșteam femeile, dar nu mai eram inocent ; fusesem pervertit de colegi ; deja femeia, nu o femeie printre altele, ci femeia văzută ca o desfătare, femeia, nuditatea femeii mă chinuia. In singurătate, eram impur…». Pantă fatală ce duce la bordel unde se îndeplinește, în tristețe și lacrimi, «corupția definitivă» a
«depravatului». Până la treizeci de ani, naratorul duce o viață de «porc» și tocmai acest desfrânat, obișnuit cu prostituatele, cameristele, bucătăresele și femeile ușoare, are parte într-o bună zi de o fată tânără și proaspătă. Pentru că nu vrea să-i ascundă infernul prin care a trecut, se decide să-i arate jurnalul său intim logodnicei care, înspăimântată, se gândește să-l părăsească. Tolstoi însuși a procedat astfel, etalându-și turpitudinile în fața Sofiei disperate – și poate că obsedat de acest exemplu Kafka îi va da Milenei să citească propriul său Jurnal. O înșelăm pe tânăra fată, spune Tolstoi, ademenind-o cu tot felul de «afinități spirituale», când de fapt bărbatul nu are decât un singur scop: «să-și procure un maximum de plăceri». Căsătoria e o «infamie», logodna o «ignominie», călătoria de nuntă o «abjecție» ; o tânără fată e vândută unui depravat, unui sifilitic, și societatea însăși, începând cu medicina, e cea care organizează acest desfrâu generalizat, «transformând lumea într-o imensă casă de toleranță» unde totul, hrană, băutură, trândăvie, contribuie a stimula pofta masculului. Consecință: femeia se răzbună pentru condiția ei de sclavă subjugându-și bărbatul, îi face vrăji, îl înnebunește. «Dintre toate pasiunile, scrie Tolstoi, torturat de demonii săi, pasiunea sexuală e cea mai puternică, cea mai perfidă, cea mai înverșunată.» O impostură la care arta și literatura contribuie glorificând trupul femeii ca fiind «un instrument al desfătării». O minciună a cuplului căsătorit alunecând către propria-i pierzanie: vine o zi când femeia de treizeci de ani, după mai multe nașteri, aspiră către altceva și deschide pianul. In curând la patru mâini, alături de un musafir în trecere – iar Tolstoi scrie din propria sa experiență, așa s-a consolat și Sofia. Muzica «exasperând» dorința îi este și forma cea mai «rafinată» și precipită drama. Rareori relația amoroasă a fost văzută sub o lumină atât de infernală și redusă la starea animală cea mai degradantă. Acest ultim Tolstoi, excesiv în ura sa carnală, devine apologetul castității. Obiectivul său: să nu mai dorești femeia. In ucenicia sexuală a lui Kafka, lectura aceasta, a cărei amintire îl obsedează și după zece ani, a avut un efect teribil și, fără nici o exagerare, determinant. Efect dublu: pe de-o parte gravează în adolescent lecția unei coborâri în abis care se termină cu o crimă, pe de alta, arta scriitorului, care e la un punct culminant, se întoarce împotriva moralistului: dorința e mai puternică decât condamnarea dorinței. Și tulburat și sedus o ascultă Franz pe d-ra Bailly care devine astfel un obiect al concupiscenței. Ea își dă seama, iar în lectura ei erotizată profită de asta și aprinde un foc pe care evită să-l stingă: «o ocazie ratată». Otrava frustrației. «Efuziuni neeliberate, va nota el mai târziu, comparând facultățile sale creatoare ce nu se pot împlini cu manejul guvernantei care atrage «în afară forțe ce rămân apoi neproductive». Eros și scriitură supuse unei aceleiași mizerii, unui aceluiași supliciu. Toată viața îl va citi pe Tolstoi, a cărui sete de puritate se întâlnește cu a sa. Și unul și celălalt se tem de sexualitate la un mod atât de apropiat încât ne e îngăduit să auzim, în faimoasa frază din Jurnal – 1913, scrisă în marginea istoriei cu Felice, parcă un ecou al Sonatei: «Coitul considerat drept o pedeapsă asupra fericirii de-a trăi împreună.» Habar n-avea d-ra Bailly ce-i inocula tânărului Franz. La fel și vânzătoarea din magazinul de confecții care i-a inculcat
«dorința sfredelitoare a unei mici porcării, a unei mici orori extrem de precise».
Obscenitate atrăgătoare și respingătoare în același timp. Amintirea îl va urmări, spune el, «până în toiul plăcerii»: «nu știu ce mirosea atât de urât, puțin a pucioasă, puțin a iad. » Astfel se conturează o erotică, iar aceasta îi va complica amorurile și-l va paraliza în fața tinerelor fete. O «nimica toată» care a decis astfel, iar noi nu putem observa decât spuma. Intre cupiditate și repulsie el singur se condamnă a fi pungășit. Pe pragul morții, la întrebarea: «Ce-ai făcut din sexul care ți-a fost dat ?», el va răspunde: «La urma urmei se poate spune că l-am irosit.»
Z
Despre necunoscuta din Zuckmantel nu știm aproape nimic. Ca și cum inițiala Z ar fi șters amintirea și ar fi interzis accesul. O zgârietură cu o cicatrice totuși tenace. Un fulger în noapte, semnul însuși al dragostei întrezărite, de neuitat. La Zuckmantel, mică stațiune termală din Silezia, își petrece Kafka luna august 1905. Vine singur. La douăzeci și doi de ani, încă n-are nevoie să se trateze ; vrea să se revigoreze în aer liber și curat, să uite de studiile de drept și să scape din Praga. In fotografiile din epocă putem vedea casa de odihnă și de hidroterapie a dr-lui Schweinburg: o campanilă depășește clădirea ca la sanatoriile din acest început de secol ; golurile largi cu geamuri din sălile comune, precum și ferestrele camerelor de la etaj se deschid toate spre o întindere cu dealuri împădurite și iazuri ; ceva mai încolo, un șemineu înalt se înalță dintre brazii care acoperă întregul peisaj. Din acest sejur, n-a rămas decât o urmă, o carte poștală adresată lui Max Brod. Franz se laudă că frecventează «mulți oameni și femei» și că a devenit «destul de viu». Această ușurătate maschează ceea ce s-a petrecut la Zuckmantel și ceea ce rarele aluzii și ocolișuri din Jurnal sau dintr-o scrisoare vor dezvălui mai târziu: nostalgia de neconsolat. «Să iubesc într-atât încât să fiu zdruncinat până în intimitatea ființei mele, asta nu mi s-a mai întâmplat decât, poate, o singură dată, în urmă cu șapte sau opt ani.» Acest transparent ecou al verii din 1905, voalat de un discret «poate» e mărturisirea singulară făcută lui Felice, improbabila «logodnică», în primăvara din 1913, când nu reușeste să aibă cu ea o adevărată legătură. Zuckmantel sau prima iubire, prima iubire adevărată pe care o va ascunde și o va înveli mereu în mister, iese brusc la iveală într-un moment de deznădejde, iar după aceea din nou tăcere. In viața sa amoroasă există acest alb luminos, această gaură în care a îngropat o bucată din inima sa. Trecând sub tăcere ceea ce contează cel mai mult, el refuză să exhumeze chiar și cel mai mic detaliu. Un mutism pe măsura dragostei. Mai mult decât de pudoare, e vorba de-a prezerva secretul îngropându-l cât mai adânc, de teamă că puterea diabolică a cuvintelor îl va murdări și distruge. De frică de-a nu profana această clipă de fericire. Poți să te complaci în a povesti diverse flirturi cu tot felul de fufe în rochii albe, dar nu ceea ce ți-a bulversat și cutremurat viața. Doar peștera memoriei îi păstrează lumina. Scriitorul nu se va trăda nici în operă, oricum nu la un mod vizibil: e riscant s-o recunoști pe necunoscuta din Zuckmantel în Betty, «frumoasa nu chiar așa de tânără» din Pregătiri de nuntă la țară, scrisă în același an.
Dar sufletul înfometat își amintește că într-o zi a fost de-a dreptul copleșit. Uneori, jalnica legătură cu Felice îl face să regrete paradisul pierdut. In februarie 1915, notează în Jurnal: «Ce am simțit în relația cu o femeie iubită, așa cum am trăit la Zuckmantel și la Riva, nu mi-a fost dat să simt și pentru F.» Iar în iulie 1916, cu ocazia unei călătorii la Marienbad împreună cu Felice, iarăși se plânge: «Până acum, în afară de Zuckmantel, n-am fost niciodată într-o adevărată intimitate cu o femeie. Pe urmă încă o dată cu o elvețiancă, la Riva.» Două excepții de odinioară… «Prima era o femeie adevărată, iar eu un ignorant, cea de-a doua un copil și nu știam ce trebuie să fac.»
Fata din Riva va fi și ea condamnată la tăcere. In amintirea sa, întotdeauna el le va reuni. Impreună, ele două formează inima arzătoare, de nedepășit, a imposibilei sale spirale amoroase.
În ce privește femeia din Zuckmantel, îi ignorăm chiar și inițialele. Ghicim că e mai bătrână decât el. E oare măritată, pentru ca el să se arate atât de rezervat ? Bolnavă ? O femeie în puterea vârstei și singură face o cură și se plictisește. Din întâmplare, întâlnește un băiețandru avid de dragoste. Un roman de sanatoriu, cum el va țese și altele, numai că acum e pentru «prima oară». Ușor de imaginat mesele luate împreună, plimbările visătoare pe sub arbori, conversațiile pentru care serile sunt prea scurte, șovăielile pe covorul coridorului interminabil în clipa despărțirii, ușile camerelor foarte apropiate. Dar cum să știi ce fel de privire, de tăcere, ce fel de mângâiere a fixat afinitatea lor născândă, emoția aceea pecetluitoare. Cea care l-a inițiat în ale inimii oare a făcut-o și pentru sex ? Uitând cât e de slăbănog, trupul lui Franz s-a abandonat ca într-o petrecere ? Fără a exclude această ipoteză, ne permitem să ne îndoim, într-atât un parfum cast de adolescent pare să-l amețească dacă își amintește acele zile. Și vom vedea că atât de des aureola iubirii îi pietrifica dorința, iar adorația era sinonimă cu interdicția, încât abstinența pare a fi probabilă. Numai dacă Franz, cu totul sedus, a reușit la Zuckmantel să execute marele salt – ceea ce ar explica amintirea obsedantă și, poate, de asemenea, eșecurile viitoare.
Lăsând la o parte toate aceste conjecturi, preferăm să vedem în aventura de la Zuckmantel originea cultului pe care Kafka îl va avea pentru Educația sentimentală. Și cum să nu-i dăm acestei hotărâtoare necunoscute chipul, bandoul, pălăria de paie cu panglici roz, rochia de muselină, șalul și umbrela d-nei Arnoux. Ca și Flaubert, Kafka ar putea spune că «dorința de posesie fizică dispărea sub o dorință mai profundă, într-o curiozitate dureroasă fără limite». Cu siguranță, ca și cealaltă pe vapor, ea citea o carte, iar «când colțurile gurii sale se ridicau» sau «când o sclipire de plăcere îi lumina fruntea», Franz devenea și gelos pe «cel care inventase lucrurile astea de care ea părea preocupată». Puterea scriiturii, forma cea mai fină a seducției. Să scrii istorii ca s-o cucerești, miraculoasă conjugare: a iubi, a citi, a scrie. Fericirea de-a o vedea, de-a te apropia de ea, teama de-a o pierde, dorința de-a o reține. Femeia de la Zuckmantel sau d-na Arnoux de Frédéric K.
Max Brod adaugă acestei enigme indicând, fără s-o publice, că a primit de la Franz o ilustrată, cu o vedere forestieră a aceluiași loc. Ca post-scriptum al mesajului figurează câteva cuvinte cu o scriitură feminină necunoscută: «Iată pădurea unde poți fi fericit. Vă așteptăm.» Vara următoare, în 1906, Kafka se întoarce la Zuckmantel. A revăzut-o oare pe misterioasa amantă ? Cartea poștală semnalată de Brod datează din acest al doilea sejur în care, invitându-l pe Max să i se alăture, îi recomandă un han la doi pași de casa de odihnă ? A existat și un al doilea act al amorului din Zuckmantel, și a fost tot atât de înflăcărat ? N-avem cum să știm. Dar un miracol care se repetă mai e oare un miracol ?
La întoarcere, Franz cade într-o disperare care se prelungeste. «Aproape nimic nu-l mai interesează» îi va spune el peste ani lui Felice. Se află în imposibilitatea de-a iubi și în ceea ce numește el «debandadă»; sănătatea i se degradează. Chiar dacă refuză să stabilească o legătură între recenta sa idilă și această răsturnare, cum să nu credem că bijuteria de la Zuckmantel i s-a închistat în memorie. De-acum înainte e în exilul dragostei. Ce-a fost iubirea asta, dacă nu imaginea perfectă a fericirii, atât de perfecte încât repetarea ei nu mai e posibilă ? Va mai găsi el oare o asemenea încredere, o asemenea credință în femeia iubită ? După despărțire, deși de obicei e atât de prolix, nu scrie nici măcar o scrisoare. Nici o urmă, nici un semn, nici un la revedere. Nimic decât această tăcere mai revelatoare decât toate confidențele. Tăcerea transformă această experiență în referință absolută. Când îl vom vedea aspirând la o «intimitate» care îi scapă aproape întotdeauna – excepție făcând Milena și cea din urmă Dora la porțile morții – să ne aducem aminte de amprenta lăsată de vara anului 1905: Zuckmantel sau chipul unei plenitudini la care nu se mai poate ajunge.
Prezentare și traducere de D. Tsepeneag