cronica literară
MIRCEA V. CIOBANU

Nicolae Popa, secretarul lui Mitrofan Plângăciosul

Articol publicat în ediția 10/2021

Poemele lui Nicolae Popa sunt construcții cu resorturi sigure, detalii funcționale ale unui univers, nu decorații ocazionale pentru înviorarea prozei cotidiene. Edificiul său poetic se ține în picioare pe temelii și piloni de rezistență, așezați pe un principiu al euritmiei, nu al simetriei. Una dintre carcasele noului volum de la Tracus Arte, intitulat Mitrofan plângăciosul, e ciclul de poeme (patru la număr) cu titlul comun Electrocasnice. Un sistem de suspensie a bolții întregii construcții. Un suport modern pentru poezia domestică din era post-postmodernă.

Primul poem din acest ciclu povestește (sic! – multe poeme ale lui Popa din 2021 sunt narațiuni) istoria apocrifă și suprarealistă a înghițirii icoanei Sfântului Gheorghe (da, Biruitorul!, sfântul cu lance, mai curând un personaj din mitologia noastră populară decât din tradiția creștină) de către un monstru electrocasnic: aspiratorul.

Dar s-o luăm pe îndelete, edificându-ne succesiv în acest proiect surprinzător. Primul gând e că ne așteaptă o suită de variațiuni la tema monștrilor electrocasnici, urmare a tehnologizării cotidianului. Adică, o poezie „modernă”, cu elemente fantasy: „Aspiră, hai, aspiră” – personajul din poezie își îndeamnă aspiratorul ca pe un animal domestic folositor; „și anaconda aspiratorului mai șerpui o vreme pe/ sub divan, absoarbe rămășițele unor stafii prin,/ apoi începe a icni și a se zvârcoli […] icnește și roagă: scoate-mă din priză!” Normal i s-o fi oprit ceva în gât, presupune Mitrofan. Dar ce? „Mitrofan începe inventarierea bunurilor din casă/ prin locurile pe unde își scoate de obicei/ la păscut anaconda. Toate par să fie la locul lor:/ pantofii, acordeonul, trotineta (Tsss,/ Mitrofan are trotinetă!), veioza, prețioasa busolă/ cu GPS, ușița cuptorașului cu microunde (a încercat, dar n-a putut-o smulge).// (…) ridică ochii să vadă ce zice icoana,/ dar icoana ia-o de unde nu-i! Golul din casă de-acolo se trage,/ E golul de pe peretele dinspre răsărit./ Lipsește icoana cu Sf. Gheorghe spărgând balaurul,/ lipsește cu suliță cu tot.// A-ha, conchide Mitrofan și apasă/ cu talpa unui șlap anaconda încovrigată,/ simțindu-se o clipă el însuși un Sf. Gheorghe Biruitor./ Vasăzică ai înghițit-o și nu ți-a tihnit!/ E-he! uciderea balaurului nu contenește niciodată,/ oricât l-ai ține în priză. Iar de data asta bag de seamă/ că Sf. Gheorghe mi ți l-a străpuns/ cu sulița din icoană/ spărgându-l de pe dinăuntru spre înafară”.

Electrocasnice (II) e o poveste de dragoste: „E clipa în care se îndrăgostește, clipa/ în care o vede pe Ea/ cum își prinde de funie la balcon/ cu un clește de chihlimbar/ magnificul ei șorț albastru încă amețit de turațiile/ mașinii de spălat.// Î1 vede și ea și îi zice:/ – Hei. Mitrofane!/ Nu te mai ascunde după obloane de lacrimi./ Eu sunt Fana. Fana ta! Te cunosc din poeziile lu‘ Popa/ și-mi ești tare, tare drag, indiferent ce crede lumea/ despre creatorul tău. Gata./ Nu te mai învârti atâta în jurul aspiratorului./ Nu te mai chinui degeaba: praful și pulberea/ se alege din orice aspirator după atâta praf înghițit./ Pune-i cruce și treci pe la mine!” O dragoste modernă, da. Tehnologizată, pragmatică și grăbită.

O nuvelă erotică, superb interpretată în limbaj poetic, este și Electrocasnice (III): „Fana plimbă săpunul prin spumă și așteaptă să apară/ dintre clăbuci Mitrofan dorindu-și foarte mult să-l ducă/ personal în pătuc înfășurat în moliciunea prosopului,/ însă el nu se grăbește să-și scoată nasul din mormanul/ de spumă, continuă să mediteze în culcușul acela pufos/ precum marii îndrăgostiți printre sfere/ cu irizări curcubeice”.

Avem revelația unei scene domestice, casnice, înainte de a vorbi despre electrocasnice. Raportarea la marii îndrăgostiți („printre sfere/ cu irizări curcubeice”) e de un kitsch ironic și sublim. Dar o narațiune de acest gen (erotică, da) nu ar fi autentică dacă nu ar avea tensiunile sale dramatice. Or, tensiunea e cuvântul care ni se asociază în primul rând cu curentul electric: „– Hei, Mitrofane! Sunt eu, Fana. Fana ta./ Fii atât de drăguț și ieși odată din spumă!/ Nu te supăra, dar pe tine spuma nu te prinde, nu te prinde/ deloc. Numai mie îmi stă bine în rochii spumoase,/ numai de mine se țin baloanele de săpun/ când ies seara de la Electrocasnice”. Universul capătă contururi precise, rotunde: „Fana” lucrează la Electrocasnice, îi plac rochiile spumoase și baloanele de săpun se țin de ea… În fine, vom afla efectul electric-meteorologic al ciocnirii norilor calzi cu cei reci, alias al ciocnirii lacrimilor fierbinți de cele reci: „Hai, ieși odată, că mă enervezi!/ Ieși, că de nu, umplu casa cu spumă de n-ai să mai/ nimerești în veci patul și n-ai să mai dai/ niciodată de mine,/ niciodată nu se vor mai ciocni lacrimile mele fierbinți/ de lacrimile tale reci, precum se ciocnesc norii calzi/ cu norii cei reci ca gheața de se produc descărcări electrice/ și tună și fulgeră și/ trăsnește de Doamne păzește/ pe fiece metru și centimetru pătrat.”

În concluzie, un final demonstrativ, care arată că în poezia modernă tensiunile nu doar că sunt posibile, ci și că au efecte dramatice: „Și Mitrofan țâșnește/ din movila de spumă, electrocutat”. Superb și sublim, în toată splendoarea unei autoironii cu substrat autobiografic abia sugerat. Iar ca toată istoria să nu se degradeze în narațiune cvasi-prozaică, ultima „Electrocasnică” este (subintitulată) „aproape cântec”: „– Uneori se face seară fără tine, Fana mea./ Uneori răsare soarele fără tine/ și toate treburile casnice îmi par electrocasnice,/ totul e pus în priză în așteptarea ta./ (…)/ A mai rămas și pentru noi/ o fracțiune dintr-o fracțiune de secundă. Fana mea,/ dragostea mea electrocasnică”.

Dar Nicolae Popa e și un poet al arhetipurilor, am mai spus asta. În această perspectivă, cartea stă, împreună cu tot universul ei (cu toată lumea lui Mitrofan), sub semnul apei și sub semnul Marii Treceri. Poemul de intrare, localizat foarte exact: La porțile orașului Chișinău, ne introduce în această lume (sub) acvatică: „Nu-ți face griji! Acolo, sub apă,/ nu va vedea nimeni nicio/ lacrima pe fața ta./ Toți vor vedea suprafața apei/ pe chipul Bunului Dumnezeu oglindit în ea/ mai zâmbitor ca niciodată./ Căci, Mitrofane, Mitrofane, ia aminte:/ Dumnezeu а făcut să fie pe pământ mult/ mai multă apă decât lacrimi,/ că de-ar fi procedat invers,/ nu ai fi fost acum un înecat adus de valuri/ la Porțile Orașului împreună cu ultimele scânduri/ ale Bisericii din Lemn”.

Iar poemul care închide volumul developează o dimensiune cosmică (cu o parafrază eminesciană, deloc întâmplătoare) și o palpabilă sensibilitate cosmică: „Nu credea să poată vedea vreodată/ cum se lasă pământul în moliciunea stelelor/ ca un măr în apă.// Nu simte foame,/ nu simte sete,/ nici îmbrățișări,/ nici singurătate,/ nici că e fericit sau nefericit,/ simte doar cum se clatină pământul sub el/ ca un măr dus de apa” (Nu credea). Panteismul, funciar, implicit, de aici începe: de la senzațiile acute, revelatorii. Experiența modernității nu o anulează, ci îi conferă doar repere și referințe noi.

Între ele, alte și alte ipostaze ale apei. Pe cea a râului o vedem într-o imagine surprinzătoare, construită în primul vers pe o metaforă-parafrază biblică, cu o continuare a jocului în următoarele: „Râul acesta trece prin urechile acului,/ râul acesta curge și coase, tot curge și coase./ Coase cu rădăcini, cu prundiș prin nămol/ ca nu cumva sa-i apară între maluri un gol/ în care nu s-ar mai putea oglindi/ nici sălcii, nici dealuri, nici case…” Sau, o altă ipostază, ploaia, apa din ceruri: „Există zile ploioase în care Mitrofan/ ajută râmele să treacă strada,/ una câte una…” (Uneori). Sau, încă una, iazul (adunat din rouă și lacrimi – acest început și sfârșit al apelor –, apoi îndepărtându-se, implacabil, à la Kafka și dispărând, într-o imagine suprarealistă, à la baronul Münchhausen): „Boabele de rouă, boabele de mazăre/ dar și boabele ce se rostogolesc din ochii lui/ о iau la vale, unele ajungând în apa iazului/ împreună cu stolul de lebede/ ce ocupa încă din zori oglinda apei/ (…)/ însă pe măsură ce se apropie,/ iazul se îndepărtează cu oglindă cu tot,/ îl vede tot mai îndepărtat la fiece pas/ iar în cele din urmă/ iazul își ia zborul cu oglindă cu tot/ urmat de stolul dc lebede.// Și lui nu-i rămâne decât să se bălăcească/ în propriile lacrimi” (Marea bălăceală).

Regăsim și imaginile familiar-banalizate ale apei, marea și plaja: „Mitrofan își scoate hainele,/ le așază moviliță pe nisipul ud/ se îndreaptă înfrigurat spre orizont/ sperând să simtă în curând sub tălpi/ că apa mării e mai caldă decât nisipul…// …//Apoi aude peste tot în jur vuiet de valuri/ amestecat cu zornăit de scoici/ sau poate cu trosnet și ruperi de oase…// Răsare о clipă și soarele./ Dar nu se știe în care parte răsare” (Plaja). Contabilizăm și fazele unei ape potențiale: („Norii… In sfârșit, norii…/ Apar de sub malul cu trestii/ lunecând lin la mari adâncimi/ fără să tulbure măreția nămolului,/ acoperind о clipă soarele și proiectând/ din adâncuri/ о umbră tremurătoare pe fața lui”) sau ale unei ape civilizatoare, socializatoare: „El iese din fântână,/ iese să bea apă,/ și ne spune cât de mult ar vrea/ să-și sape undeva pe lună/ fântânița sa,/ să ‘nalțe și о cumpănă firește,/ și peste ochiul ei de apă aplecat/ să vadă în adâncuri/ cum se oglindește/ planeta de pe care a plecat” (Cumpăna).

Dar ipostazele cu adevărat impresionante sunt imaginile cosmice, apele căzătoare: „oftatul lui stârnește ecouri în cer/ Și vede deasupra lui о cascadă/ prăbușindu-se direct din tăriile cerului/ Și începe a se cățăra împotriva prăbușirii ei,/ urcă de pe un strop în cădere pe alt strop în cădere./ se agață de liane lichide (ce metaforă! – mvc)/ apoi țâșnește ca un păstrăv deasupra cascadei./ plonjează în oglinda marelui râu ce se adună/ acolo sus la Porțile Cerului/ de unde cascada îl ia și-l aduce înapoi în jos/ făcându-1 să simtă măreția prăbușirii” (Cascada). Unul dintre cele mai impresionante poeme, rod al imaginației luxuriante, baroce, al unei stări romantice, convertite textual într-o rotunjime aproape clasică.

În fine printre poemele existențiale, ca expresie sublimă a Marii Treceri, stă Groapa (un bun poem pentru închiderea cărții, deși autorul îl plasează prin mijlocul părții a doua a volumului): „Am lărgit groapa/ să pătrundă cât mai mult soare,/ să ne bată mai din plin lumina,/ să ne orbească și la picioare.// Am adâncit groapa,/ să avem deasupra spațiul larg,/ să aibă unde săgeta șoimii,/ să aibă unde fâlfâi un steag.// Am lărgit-o, am adâncit-o,/ acum îți mai vine-а trăi într-o groapă!// De sus, de pe mal, ne surâd bolovanii/ iar Mitrofan se uită la noi lăcrimând,/ sprijinit în lopată”.

Ziceam, bun pentru închiderea cărții, deoarece până aici ne-a fost scris rolul de cititori, până aici am fost (noi, sic!) în vizorul personajului din poezie. În scena următoare, care rămâne după/ dincolo de lectura poemului, vom fi acoperiți de țărână… Un poem care nu inversează perspectivele, ci ne lămurește asupra lor: personajul, acest Mopete sau detectiv Arthur al lui Popa, este subiectul, nu obiectul lecturii. Obiectul suntem noi. Cam așa se uită personajele din Meninele lui Velasquez la noi, spectatorii tabloului.

Nicolae Popa, Mitrofan Plângăciosul, Tracus Arte, 2021, 72 p.