cititor în stele
Emil Lungeanu

Vizită într-un frigider

Articol publicat în ediția 10/2021

Îţi vine să crezi că un strănut iese cu 965 km/h, de peste două ori şi jumătate mai rapid decât cea mai violentă vijelie înregistrată vreodată pe Pământ (372 km/h pe vârful Washington, New Hampshire, 1934)? De fapt însă, ce mare scofală sunt, la urma urmei, vijeliile terestre? În gigantica turbină a lui Neptun, unde cicloanele de 2100 km/h bat chiar şi recordurile lui Saturn şi ale întregului sistem solar, vânturile noastre ar părea doar nişte adieri. Ba chiar, s-au măsurat şi 2400 km/h în jurul Marii Pete Întunecate (GDS-89) care, la fel ca Marea Pată Roşie din atmosfera lui Jupiter, este şi ea tot o furtună anticiclonică, dar mai puţin stabilă şi mai transparentă, o fereastră ovală de dimensiunile Pământului deschisă în norii groşi de metan, Versatilă, ea a dispărut vreun deceniu, pentru a-şi face apoi iar apariţia mutată în emisfera nordică. O replică a ei mult mai redusă, dispărută deja între timp, a fost Mica Pată Întunecată sau Ochiul Vrăjitorului. Vântul de forfecare latitudinal extrem de violent are ca motor rotaţia diferenţială a planetei, care, nefiind un corp solid, are un decalaj de şase ore între ecuator şi regiunile polare. Poţi paria, aşadar, că pe acolo frizerii şi coafezele mor de foame. Nici vânzătorii de îngheţată n-au şanse, fiind un ger de crapă şi tonetele: –218º. Şi cum altfel? Soarele e de 30 de ori mai departe, lumina lui ajungând la Neptun cu o întârziere de patru ore. Totuşi, nu acesta e motivul folosirii distincţiei „giganţi de gheaţă” pentru Uranus şi Neptun, ci proporţia lor superioară de apă, amoniac şi metan faţă de „giganţii de gaz” Jupiter şi Saturn în cazul cărora preponderente sunt hidrogenul şi heliul. Şi tocmai metanul dă coloraţia albastră comună acestor doi „vecini” distanţi, asemănători şi prin dimensiuni (Neptun fiind doar o ţâră mai mic decât Uranus), ba şi prin aventurile legate de descoperirea lor.

Invizibil cu ochiul liber şi chiar cu instrumente mai modeste, Neptun, ghicit de Alexis Bouvard din perturbaţiile gravitaţionale suferite pe orbită de Uranus, a fost prima planetă găsită prin calcul matematic în 1846. Deşi strălucitul astronom John Couch Adams avea un avans de câteva luni bune, birocratismul britanic l-a lipsit de cuveniţii lauri ai întâietăţii: mai receptiv, neamţul Johann Galle, directorul Observatorului din Berlin, a dat curs între timp demersului paralel al astronomului şi matematicianului parizian Urbain Le Verrier şi a găsit într-adevăr, la 23 septembrie 1846, noua planetă pe cer la coordonatele prezise de acesta. Ce-i drept, post festum s-a ales şi Adams cu vreun kil de medalii şi premii pentru meritele sale, plus onoarea titlului de cavaler oferită de regină, pe care însă nu a primit-o. Recunoscătoare, patria l-a înhumat la Cambridge sub o cruce de granit cât jumătate din crucea Caraiman, başca un inel neptunian ce-i poartă numele. Ei, aşa mai merge! Dar nici franţujii nu s-au lăsat mai prejos. I-au dat şi lui Le Verrier un inel, un crater lunar şi un asteroid, i-au scris numele pe Turnul Eiffel, ba i-au pus şi mutra pe bancnota de 50 de franci după al Doilea Război Mondial (scoasă din circulaţie în 1951). Şi fiindcă veni vorba, iată un profil al sistemului de inele neptuniene subţiri şi roşiatice (de la carbonul şi silicaţii amestecaţi cu gheaţa), fragmentate şi instabile :

Neptun | Galle | Le Verrier | Lassel | Arago | anonim | Adams | →

Detaliu pentru amatoarele de bijuterii, inelul periferic Adams are ca particularitate segmentarea în cinci arce à la française pe nume Courage, Liberté, Egalité-1, Egalité-2 (unele, vorba lui Orwell, fiind „mai egale decât altele”), Fraternité.

Cât despre cei 14 sateliţi, Neptun fiind comandantul suprem al forţelor navale, era şi normal să vezi băgate în propriul stat-major şi rubedenii de-ale lui: Triton, Thalassa, Naiada, Galateea, Proteus, Nereida etc. Ultima frapează prin alungirea ieşită din comun a orbitei, care la apocentru o îndepărtează la 227 diametre neptuniene (cf. orbita Lunii la 30 de diametre terestre). Singurul sferic şi cel mai masiv, Triton a întâmpinat în august 1989 sonda Voyager-2 cu o mare surpriză. Cine s-ar fi aşteptat să găsească activitate geologică la marginea sistemului solar? Mari gheizere de azot ţâşnind până la zece kilometri, cu jeturi răsfrânte în unghi drept de suflul lateral al curenţilor orizontali, oferă o panoramă stranie de zonă industrială. Azotul e aici în stare lichidă din cauza frigului extraordinar, sub –235º, record în sistemul solar din câte se ştie până azi (Pluto –223º, min. –233º). Iată o uriaşă provocare ce se va adăuga lungului drum de 4,5 miliarde km până la orbita lui Neptun, parcursă de gigantul albastru abia în 165 ani : frigul. Primul echipaj trimis să viziteze acel frigider va trebui să fie alcătuit din siberieni şi norvegieni de elită, îndelung antrenaţi cu vodcă şi spirt sanitar.