cronica literară
GHEORGHE GRIGURCU

Vocația unei vârste

Articol publicat în ediția 10/2021

Poezia lui Ioan Moldovan e cea a unei vârste. Dacă unii dintre noi au vocația unei anumite vârste, aceasta se poate manifesta de timpuriu, marcând cea mai întinsă parte a vieții. Inclusiv senectutea. Avem impresia că poetul a înfățișat din vreme o reticență gravă ori ironică, o incredulitate în fața clocotului afectiv pentru a avea acum nu o dată dorința unei expansiuni, a unor impulsuri corective. O subliniere de fapt a unei lăuntrice naturi: „Sunt sănătos, tocmai îmi văd chipul în termopanul de la bucătărie. E foarte târziu, deci e foarte devreme. Te rog să-mi trimiți un top de hârtie din cea bună să-mpachetez nisipul care se cerne. Să știi că-s bine, deși mai pierd și eu ceea ce de fapt n-am avut și astfel încă de viu adorm și eu cu tine-n gând pe scândurile ude. Și ce!? Printre mainimicurile eterne cine ne-aude?” (Dragă). De remarcat subtilitatea prezentării de sine care e totodată o confesiune a cedării și o soluție a continuității. Întreaga producție actuală a lui Ioan Moldovan se situează sub un atare semn al echivocului. Pe de-o parte o detașare, un plictis analog declinului, pe de alta o integrare fie și silită în ambianță aidoma unui sevraj. O lehamite ce, recunoscându-se, continuă a se nutri din sine: „Nu mi se întâmplă nimic. Doar/ un prieten nemulțumit de împărăția sângelui/ îmi murmură conspirativ: hai să facem/ ceva-ceva-ceva// Dar eu privesc fără țintă-n sus/ cum revin la navă ciorile vitale/ și răul tot pe jos se duce către mare/ și altele-altele-altele” (Dragă). Urmează însă schițele unei posibile redresări, nescutite de persiflarea ce tinde a șterge granița dintre o postură și alta. Nici o capitulare nu e acceptabilă, nici un deziderat al redresării nu e cert, cu toate că intervin culante gesturi și dintr-o parte și din alta. Imaginându-se aflat „într-o tabără de creație într-un târgușor cu antichități/ într-un loc strâmt dintre munți”, spațiu în care „tinerii literați sunt foarte fericiți și își citesc/ unii altora replicile unei noi piese/ a celui mai recent geniu”, vârstnicul autor speră la o salutară invitație: „Că m-am săturat/ să tot scriu eu capodoperele mainimicului/ doar pentru docta puella mea/ pitită acum în pântec la domina ignota” ca la posada). Fără păs lumea întreagă rulează în normalitatea sa indolentă, față cu intermitentele zvâcniri ale amintirilor actantului liric, fără a îngădui însă ființei acestuia o autentică revenire. Totul rămâne până la urmă în mediul nul al pierderii care devine ea însăși substanță evocatoare: „Lucruri sigure, de după amiază: amintirea cu ochi mari și verzi și verzi/ mărturisindu-și vinovățiile;// Armura fluidă de Sudori Alimentare și Prețioase// Vârsta cehoviană și paharul cu vin țărănesc, plin după plin, respirație după respirație,/ chiftele după chiftele, domnișoarele, văduvele, soțiile și/ și dansuri lipsite de grație// Viața refugiată-n caiete și-n vise: acolo/ tristețea irecuperabilă a gurii și a ochilor/ de care te îndrăgostești” (joi de mai). Aproape brutal concluziv: „după ce am vestit ce-am vestit/ nu-mi vine nimic din lume/ să-mi răspundă unul ori altul” (Tot februarie). Așadar o solitudine, axul unei târzii existențe joculare în raport cu propriile-i motive introspective proiectate pe fundalul scriptic. Nimic nu se poate desface din limbaj, concomitent damnare și consolare. Memoria textuală se îmbină cu reducția verbală a realului: „Trec printre dragi ticăloși uitând legăturile murdare dintre cuvinte/ privind fără sațiu înapoi/ să văd cât am lucrat înainte/ Abia noaptea târziu ies sub lună și aduc apă și beau și ascult/ torsul, depănatul, tot zgomotul, ritmul fonic în locul sensurilor/ din vremea însemnărilor letale// Pe-un picior de iad/ Iată că decad/ Trei turme de turme/ Și nu lasă urme” (marginea unei rugăciuni). Dar se întâmplă ca viziunea să aibă efectul unei reveniri la real, paradoxală impaciență a unei izolări în raza căreia imaginile se rânduiesc spre a o testa. Tonul e adesea unul ricanant: „Tocmai când îmi vin (din vin) în minte/ numai de spaimă/ teatre, cuvinte/ iată, pe postamentul statuii eroului necunoscut/ din Vâlcea/ domnișoara și-o trăgea cu domnișorul/ de parcă se aflau în Cortul Iubirii// Baremi junele era dus cu totul cu dorul/ dar la sfârșit și-a curățat botul/ de firul auriu rămas la el din marginea triunghiului ei/ scuipându-l delicat pe cizma ostașului de granit” (ilustrată cu tinerei sau antirăzboinică).

O altă postură e cea a unui monolog al cărui incipient patetism nu întârzie a ceda la rându-i dispoziției declinante. Din resturile romantismului descompus ia naștere o blajină caricatură a stagnării. Elanul se dezumflă, combinația rafinată a pozitivului defunct și a negativului vivace înfățișând formula optimă: „Amețelile sunt aceleași în cerneală și în tot/ Doar mierlele sunt noi, doar ele fluieră și mă gâtuie// Or, eu sunt un guru al nerăbdării și-abia mai pot/ împleti câte-un coș de nuiele/ când îngerul păzitor uită să mă suduie de Sud și de Nord// Singur cu tine sub cort/ mestecând Alimentul primitiv/ în timpul pripășit pe la noi din vara trecută// Vânt, uși ce se zbuciumă, chestiuni corporale trădând enigma// La o adică, putem amâna – amânăm. Ascultă/ cum nu se întâmplă nimic” (Doar mierlele sunt noi). Pe o atare direcție jelania renunțării se bucură de atâtea episoade câte îi pot asigura un progres textual. Cochetând mereu cu sine, „mainimicul” nu ezită a-și pune mereu câte-o altă mască expresivă: „Îmi aduc aminte ba de una ba de alta/ Multe s-au făcut multe nu/ Abia am putut ajunge și eu copist pe malul râului// Unde m-aș mai putea duce?/ Seara uneori mă uit prin Pateric: nimic/ de-al amintirii, deocamdată” (rustică). Ori: „de-o vreme e-aceeași duminică/ înainte fusese aceeași vineri/ cine oare ne mai diretică/ să arătăm tot tineri” (Tumul). Ori: „Nu-i zece. Și nu-i nouă. E veche/ lumea pe care o știi după ureche// Mi-acopăr foaia (de cort) (de scris)/ cu promisiunea unui vis” (escale). În fapt avem a face cu o nouă existență, cea a „omului de hârtie”. Uneori simplu cititor care se mulțumește a se consubstanția cu textul până la absorbția acestuia: „ce să mai citesc, ce să recitesc/ poate n-am citit nici o carte/ nu mai e mult până departe/ semnele semnalele se ivesc/ ochii văzând se topesc/ într-o pastă dell arte/ literele se usucă în carte/ alte cerneluri nu înfloresc” (caiete vechi). Alteori un scriptor dornic nu doar a devora tot ceea ce s-a scris, ci și de-a se întâlni cu textul terifiant al Doamnei finale. De-a fi luat în primire specifică, dichisit chiar de augusta-i mână: „Sunt în totalitate citibil pentru că scriu doar citate/ Oricum, sunt în plan/ Dovada: plătesc încă rate (…) Aș vrea să dorm, ca să fiu mai corect/ Să se poată citi p’ormă textul infect al Doamnei Principale/ Să i se vadă toate toxinele/ Din creștet până în poale// Dânsa scrie numai cu creioane bine ascuțite/ Cu mină neagră viguroasă adâncă/ Mă hașurează/ Revine la o literă, la alta, împarte, desparte” (Provizoriu). O prefață a Doamnei cu pricina o constituie „Marea Slăbiciune”, starea de taedium vitae care are aerul de-a face repetiții spre a-i ușura tragica sarcină: „Dânsa mă cuprinde tandru în brațe/ Căci iarăși e ziua Dânsei; mă scutură cu machina Dânsei/ De toată bogata ninsoare de noapte/ pe care tot Dânsa a poruncit-o” (taedium vitae). În asemenea condiții vârsta dominantă meditează la o salvare capitală: uitarea. În agitația mundană („Azi începe iarăși iarna! O recreație cu țipete de fetițe// Abatoarele lucrează din plin/ la producția de sângerete”), aceasta pare a fi un ultim pas existențial, o redempțiune: „Nemaiavând ce comenta/ am și eu cea mai puternică și mai oarbă dorință de om/ dorința de a uita” (o recreație). În fluxul nestăvilit al actualității noastre lirice, Ioan Moldovan își păstrează calitatea distinctă, cea de poet reprezentativ.

Ioan Moldovan, Viața fără lume, Editura Junimea, 2020, 122 p.