Mi se pare că anul 2020 a fost, din punct de vedere cultural, anul sintezelor. Fie traduceri, fie lucrări originale. Vocabularul european al filosofiilor, apărut la Polirom, premiat deja, cele cinci volume din Enciclopedia imaginariilor din România, coordonate de Corin Braga, tot la Polirom, seria încheiată a splendidei Slava lui Dumnezeu. O estetică teologică a lui Hans Urs von Balthasar, șapte volume grele, la Galaxia Gutenberg; tot aici cele nouă volume (mai este de apărut volumul 10, cu bibliografia) ale Istoriei filosofiei antice de Giovanni Reale; la Humanitas, ultimul dintre cele trei masive volume Istoria comunismului a lui Thierry Wolton, tot aici a început noua traducere integrală a Dialogurilor lui Platon făcută de Andrei Cornea și a Eseurilor lui Montaigne în traducerea lui Vlad Russo. Biblia Hebraica, ediție bilingvă coordonată de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, apare la Humanitas, iar Cartea Psalmilor 1-50, coordonată de Madeea Axinciuc, la Polirom. La Vremea, Cristian Bădiliță începe traducerea Divinei Comedii, și apropo de anul Dante, la Cartier, Laszlo Alexandru publică în trei volume Lectura lui Dante, iar Răzvan Codrescu a terminat și el o nouă traducere a Divinei Comedii, din care a apărut doar Infernul bilingv. Adrian Papahagi a pornit o serie de excepționale comentarii la integrala operei shakespeare-iene, din care au apărut deocamdată trei volume la Polirom, iar la Eikon, Dan Tomuleț, după ce a încheiat o aprofundată traducere comentată din Plotin, 5 Enneade, începe un comentariu hermeneutic unic în cultura noastră al Evangheliei după Ioan, în 3 volume, au apărut primele două. La Sibiu, sub egida revistei Transilvania și a Muzeului Astra s-a încheiat digitizarea tuturor romanelor românești din secolul al XIX-lea. Profesorul Andrei Terian, de la Sibiu, a câștigat o finanțare de 1 milion jumătate de euro pentru proiectul unei istorii transnaționale a literaturii române. Această enumerare în zbor de dronă se vrea doar o semnalare a unui fenomen, cred eu, interesant. Și categoric de bun augur în contextul acesta sumbru.
Încerc să prezint în cele ce urmează una dintre aceste inițiative, poate cea mai incitantă prin inedit: Enciclopedia imaginariilor din România, editată de Polirom, sub coordonarea profesorului Corin Braga. Sunt cinci volume: I. Imaginar literar (coordonator Corin Braga, consultant științific Adrian Tudorachi); II. Patrimoniu și imaginar lingvistic (Elena Platon, consultant științific Gheorghe Chivu); III: Imaginar istoric (Sorin Mitu); IV. Imaginar religios (Ioan Chirilă); V. Imaginar și patrimoniu artistic (Liviu Malița). Sub egida Universității Babeș-Bolyai, proiectul angrenează peste o sută de cercetători și este categoric o sinteză deschizătoare de noi perspective asupra culturii și identității noastre. Spunem mereu că avem nevoie de sinteze, mai ales dintre cele racordate la metodologii actuale. Voi încerca aici să prezint mai detaliat primul dintre aceste volume, sigur că fiecare dintre ele ar merita discutat de specialiștii în domeniu. Volumul mi se pare un instrument de lucru indispensabil de aici înainte pentru istoriile literaturii române și ale imaginarului românesc. Sigur, criteriul principal nu este istoric, dar în ordonarea capitolelor și în interiorul fiecăruia un fir cronologic este păstrat. Pe de altă parte, criteriul estetic nu mai este primordial (în câteva contexte se argumentează de ce), uneori în opere de raftul doi se lasă văzute mai limpede configurații imaginare specifice. Capitolul introductiv al lui Corin Braga fixează scopurile și cadrul conceptual al acestui construct enciclopedic inedit în cultura noastră. Sunt definite: raportul globalizare – identitate (definirea unei identități este, în fond scopul final al Enciclopediei), conceptele de imaginar (imaginerii sociale, universuri imaginare), bazine semantice, și se concentrează pe imaginarul literar. În totul, acest proiect este unul de integrare europeană la nivel intelectual, în măsura în care, după cum este citat un studiu al Institutului Jacques Delors, coeziunea Europei ar trebui întărită prin utilizarea resurselor simbolice comune. Un inventar al acestor resurse simbolice ne prezintă aceste sinteze enciclopedice, unele și cu minuții analitice pe text remarcabile.
Primul capitol este dedicat folclorului (Eleonora Sava) și se bazează pe conceptul bahtinian de cronotop. Problema care se pune, în acest capitol, dar și în tot volumul, este a păstra o cumpănă între, aș spune, genul proxim și diferența specifică. Adică a surprinde ceea ce ne diferențiază față de celelalte culturi europene, pentru a ne defini identitatea. Încercând din răsputeri o conceptualizare cât mai up to date, se pot pierde nuanțe importante, ținând fie de asemănări, fie de diferențe. În cazul folclorului, de exemplu, în care miturile, simbolurile, imaginile au circulații globale, dincolo de granițe și timp, și cer un comparativism atent, nuanțele invocate sunt cu atât mai necesare. Poți vorbi de exemplu despre prag, ușă, ogradă, fereastră, horn, răspântie, pod, moară ș.a.m.d. Sunt semnificațiile lor, fin analizate, specifice spațiului românesc, sau intră într-un sistem mai larg? Nu mai este la modă, dar operatorul simplu al lui Eliade sacru-profan ar fi fost foarte eficient în explicarea acestor cronotopi. Unul dintre cele mai interesante capitole este cel despre imaginarul religios (Laura Lazăr). Ca și la folclor, aș face observația că, dacă pentru noi „credința/ confesiunea religioasă/ este/ formă de legitimare identitară a neamului”, lucrul nu e mai puțin valabil și pentru alte națiuni, de la polonezi la spanioli, la sârbi și greci. Că această identificare are limitele ei, o spune foarte clar autorul prin citate edificatoare din Eminescu sau Iorga. De altfel, un fel de axiomă a istoriei noastre este enunțată de la început, enunțând treimea imaginarul folcloric, imaginarul religios, imaginarul istoric, care formează „cele trei macrostructuri recurente în literatura română de la origini și până în contemporaneitatea imediată”. Se definește astfel un fel de hipercategorie. Care oferă mai mult decât bazine semantice. Imaginarul religios se definește simultan ca unul al identității și al continuității. Până la distanțarea, începută cu Iluminismul, odată cu care identitatea nu se mai confundă cu „legea strămoșească”. Istoria este pentru literatură (Lionel Decebal-Roșca): sursă a Meditației, a Speculației și a Aventurii. Foarte bună este analiza felului în care cronicarii devin sursă a procesului de învățare despre originile unei colectivități, a literaturii de inspirație istorică pentru romantici și mai departe. Sunt analizate: momente și figuri istorice privilegiate, personaje tipice, locuri și decoruri, teme și motive, ființe/ creaturi/ animale cvasifantastice, elemente de recuzită, obiecte și ecouri în actualitate. Bazinul semantic iluminist și constelația imaginarului naționalist (Adrian Tudorachi). Aici apare unul dintre nexurile metodologice ale întregului volum: ținând, în ultimă instanță de miturile epistemologice actuale: printre acestea aflându-se, la loc de frunte, cel al identității. Toată lumea este obsedată de a-și defini o identitate, cu o singură excepție, cea națională, socotită de unii inavuabilă. N-aș fi vorbit, deci, de un imaginar naționalist ci de unul național. Și astfel glisând semantic: „Iluminismul a fost reprezentat în acest areal cultural ca o pedagogie a națiunii și ca o inițiere în legile limbii sau ale comunității. Actul didactic și raționalizant a asumat un conținut național, devenind un proces de învățare despre originile unei colectivități și stabilind între cunoaștere și naționalism o relație aproape de îngemănare”.
Imaginarul levantin în cultura română (Călin Teutișan) ne trimite la o temă de geografie culturală: „…balcanismul nu este un curent literar în sine. Spre deosebire de baroc, de romantism sau de alte curente cu program, ale căror fișe teoretice și tehnice cuprind o gramaticalizare normativă a fenomenelor imaginare pe care se sprijină practica estetică, balcanismul nu propune asemenea grafice ale creației”. Levantul este citit ca un joc de putere, iar puterea „ca o stranie idee de libertate, cu sensul de asumare și îndreptățire a răului”. Aici ar fi, poate, de gândit pentru o nouă ediție un întreg nou capitol despre imaginarul geografic (studiile profesorului Cornel Ungureanu despre geografia literaturii române sunt destul de apropiate metodologic), căci și Bărăganul și Banatul și Dunărea și Moldova și Balcicul și Bucovina de exemplu sunt „locuri simbolice”, cu profundă identitate literară. „Țară de țări”, cum s-a spus, România este interesantă și prin acest imaginar identitar, de la Europa Centrală sau A treia Europă, după numele unei excepționale inițiative culturale de autodefinire, din păcate risipită între timp, la Nordul resimțit ca mai aproape de ancestral, la Transilvania „grănicerească”, ca să nu mai vorbesc de spațiul simbolic, mític și mitic al Bucureștiului, ca și al altor mari orașe.
Imaginarul romantismului (Ioana Both) se leagă tot de construcția națională, care, observă foarte pertinent autoarea, trebuia mai întâi imaginată înainte de a fi construită politic. Limba devine, în acest caz, marcă identitară puternică, și ea se construiește odată cu națiunea și cu statul. Și este, după Iluminism, și primul moment în care Europa devine modelul imaginar al acestei construcții. S-a spus că România a fost construită de boieri și de scriitori și sensul demonstrației autoarei într-aceasta merge. În concordanță cu acest capitol, Sanda Cordoș scrie articolul despre „Revoluție și imaginar social”, „…imaginea revoluției străbătând ca un veritabil fir roșu aproape întreaga literatură română, din pașoptism până astăzi”. Revoluția, ni se spune este foarte profitabilă artistic, „permițând valorificarea sa în registre diferite”. Și de același context ține și ideea de decadență (Corina Croitoru). Un curent atipic în context românesc, este citat A. Mitchievici cu observația că avem un decadentism fără decadență. Similar, adaug, cu postmodernismul fără o societate postmodernă. Un capitol remarcabil și în planul analizelor de text.
Cosmin Borza scrie despre o temă clasică și adevărat topos al istoriei noastre: literatura rurală: „…satul devine topos al literaturii române doar după ce experiența urbanului sau a modernizării este asimilată, numai în urma proiectării ruralității ca alternativă la viața citadină percepută ca alienantă și artificială, străină de identitatea așa-zis autentic națională – fenomen, de altfel, similar cu ceea ce se întâmplă în marile culturi occidentale. /…/ Rusticul idilicul, naționalul și protestul social se îngână și își răspund”. Literatura oscilează aici între idealizare, mergând până la misticism, și realism social și antipastoral. Amintesc din acest capitol de o remarcabilă densitate observațiile despre „mitul Moromete”. În contrapunct este literatura citadină (Ligia Tudorachi). Sintetizată perfect în această schemă: „(1) experiența citadină ca descoperire a unui mod diferit de existență, ca vita nova, implicând deci un raport cu noutatea; (2) o sensibilitate sporită la modă și o percepție a efemerului (rapiditatea trecerii timpului și transformările pe care aceasta le antrenează); (3) raportul obligatoriu cu tehnologiile vieții moderne (viteză, progres, emancipare); (4) o investiție în forma de viață ca aventură, implicând înfruntarea necunoscutului, imprevizibilul, întâlnirile extraordinare și ieșirea din spațiul de confort; (5) definirea unor identități multiplicate și fracturate, care sunt, în același timp, identități contestate”. Literatura urbană este asociată normal cu saltul la psihologic (Corin Braga), la literatura complexității eului, mergând până la descompunerea lui. „Eroii «descompuși» ai prozatorilor interbelici trăiesc într-un univers mental colorat de nuanțele nevrozei, delirului, transei, paranoiei, comportându-se în realitatea exterioară la niște «posedați» dostoievskieni”. Capitolul, exemplar, despre avangardă este evident scris de Ion Pop. Un concept mult discutat în literatura noastră este cel de autenticitate. „…Principiul e postulat polemic față de forțele care alienează sau distorsionează identitatea, realitatea” (Adriana Stan). Aici raporturile sunt complicate, există o autenticitate individualistă, romantică, una a stihialului colectiv, una rimând cu nonficțiunea, alta estetică (negarea omniștiinței naratorului), una etică (raportul textului cu adevărul existențial), alta etnică etc. Sunt analizate trei momente: interbelic, optzecist și douămiist (trebuie găsit un concept cronologic pentru literatura noului mileniu, ăsta sună îngrozitor!). Capitolul trebuie evident citit în conexiune cu cel despre proza psihologică. Proza optzecistă înseamnă estetizare, realism și textualism, iar proiectul literaturii recente este unul al dezabuzării și depresiei generalizate.
Capitolul despre imaginarul exilului și al diasporei (Laura T. Ilea) mi se pare cel care va necesita ample revizuiri. Cele trei doamne, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Anna de Noailles sunt prezentate mai degrabă cu niște fișe de dicționar (hibă a întregului capitol), fără să înțelegem neapărat care este aportul lor la imaginarul românesc. De altfel, în întreg capitolul îmi pare a lipsi un efort de sinteză și de problematizare. De exemplu lipsesc o trimitere la corespondența Ion Vianu – Matei Călinescu (care așază sub lupă atât de acut chestiunea exilului), o analiză a contribuției (majore) a cuplului de la Paris Monica Lovinescu – Virgil Ierunca la stabilirea canonului intern al literaturii noastre postbelice, o comparație între „stilistica” și tematica literaturii (poezie, roman) exilului imediat postbelic și cea din țară, evoluând divergent, aproape după legea periferiilor lingvistice, între constelațiile simbolice ale celor care scriu „afară” și ale celor din interior. Aș fi amintit, la paragraful „Polimorfisme” excelentul roman al lui Radu Jörgensen, Exit 45, tocmai pentru că surprinde excelent raportul dintre centru și periferie culturală, și nu numai pentru spațiul românesc, ci și pentru țări vecine. Un capitol interesant este cel dedicat receptării contemporane a literaturii dintre 1965-1989 (Horea Poenar). Aici intră în discuție teoria discursului dublu (care face dificilă lectura azi a acestei literaturi), relația imaginarului cu istoria sau modul în care romanul „a reprezentat cel mai important element în comentarea unei sfere publice (relativ) deschise, protejată atât de rigiditatea discursului oficial, cât și de prezumțiile în alb și negru ale propagandei vestice”.
Extrem de utile sunt capitolele despre imaginarul literaturii maghiare, respectiv germane din România (Levente Szabo și Dana Bizuleanu). O temă, să recunoaștem care apare rar în discuțiile culturale. Nu avem, de exemplu, un corespondent al „transilvanismului” maghiar și un răspuns cultural la acesta. Iar cu literatura germană sunt discutate conceptul de „Rumäniendeutsche Literatur” sau rolul grupării Aktionsgruppe Banat, cu observația capitală: „Felul în care gruparea s-a raportat la realitatea socialistă este diferit de cel al scriitorilor români contemporani lor”.
Mihaela Ursa are un text foarte tehnic despre textualism și postmodernism. Este foarte interesantă analiza criticii noastre literare din acest punct de vedere al imaginarului pe care-l folosește, iar despre himera „științificității” criticii… discuția rămâne deschisă. Alex Goldiș are capitolul despre „Traumă și memorie în literatura postdecembristă”. Adică cele două direcții (sau una singură cu două brațe) dominante în literatura ultimelor decenii. Pornind de la observația „Devenită inutilă ca instrument de propagandă, literatura a fost nevoită să-și redefinească statutul în societate. /…/ În plus, ideologia «autonomiei esteticului», care plasa literatura pe un piedestal, și-a pierdut relevanța…”. Violența imaginarului din poezia anilor 2000, blocajele memoriei recente într-o generație neînțeleasă și neînțelegându-se sunt detaliate ca o deschidere spre istorii viitoare. Marius Conkan scrie despre literatura SF, fantasy etc. pe care istoriile literare „canonice” o ignoră, ca și pe cea polițistă de altfel.
În totul Enciclopedia imaginariilor este un eveniment major al culturii noastre, un moment care deschide noi căi de cercetare și noi perspective asupra istoriei noastre culturale, literare, a mentalităților.