editorial
NICOLAE PRELIPCEANU

Nici la bal, nici la spital

Articol publicat în ediția 11-12/2021

După trei incendii la spitale din Piatra Neamț, București și Constanța, te gândești de ­ tot atâtea ori înainte de a te lăsa internat. Sigur, boala acestor ani nu-ți lasă prea mult timp să reflectezi, iar starea în care e nevoie de terapie intensivă cu atât mai puțin. Dar, oricum, când intri în spital la ATI, te întrebi – dacă mai poți – cum vei ieși de-acolo, gândindu-te – dacă mai poți – numai la efectele bolii, de-acum se adaugă și ideea că s-ar putea să arzi de viu, nu doar să te ucidă boala. Cu câțiva ani în urmă, a luat foc și o maternitate bucureșteană, provocând moartea unor nou-născuți, iar la pasivul îngrijirii sănătății din România acest accident atârnă și el foarte greu.

O internare de urgență într-un spital e, oricum, un eveniment trist și așteptările sunt deseori, dacă e nevoie de ATI, de fifty-fifty, adică 50 la sută să scapi, 50 la sută… Procentul pentru prima ipoteză scade, chiar dacă nu drastic, în orice caz serios, după aceste întâmplări tragice, care se repetă la intervale neobișnuit de mici. De fiecare dată când se întâmplă, se anunță și chiar au loc anchete, juridice, tehnice etc., ceea ce nu trezește nici o minte de administrator al sănătății românești din „somnul cel de moarte” sau mai precis din somnul cel provocator de moarte, dar nu al adormiților, ci al altora, și anume al celor care sunt acolo, la spital, nu spre a fi uciși, ci dimpotrivă.

Focul era, cum știe azi toată lumea, unul dintre instrumentele de tortură ale justiției religioase din Evul Mediu. Erau condamnați la rug ereticii care, așa cum știm, erau mai periculoși pentru curentul religios principal decât necredincioșii. Cu focul s-au jucat și alte regimuri de teroare care au urmat Evului Mediu, trimițând cu gândul, firește, tot acolo. Dar să te trezești imobilizat într-un salon de spital care ia foc, asta e o cucerire modernă în patria noastră cea scumpă și dragă. Partide și miniștri s-au perindat, nici nu-i mai poți număra, pe la căpătâiul bolnav al sănătății române, dar nesiguranța (asemenea „izvorului” din poezia lui Lucian Blaga), ea, a rămas. Se aruncă încă în aerul plin de mesaje radio și televizate speranța celor ce nu știu câte spitale regionale, nici nu mai merită să le numeri, că tot degeaba ar fi, dar chiar dacă acestea s-ar deschide mâine, pericolul de incendiu la celelalte nu ar fi înlăturat. Și poate că nici chiar majorarea procentului pentru Sănătate din PIB nu ar putea salva acest suprabolnav care este sănătatea la noi, dacă nu este modificat modul în care își privesc administratorii domeniilor diverse obiectul muncii. Nu cred că e neclar din ce cauză: dacă atâția oameni, specialiști sau doar politicieni, își privesc rolul ca pe un premiu sau ca pe un culoar de autoînavuțire care li se deschide în față, nu e nimic de făcut cu ei. Nu există, poate, decât o singură soluție, să fie măturați toți aceștia și aduși alții, mai responsabili și mai atenți cu binele public. Dar, și aici iar se pune o piedică: de unde să fie luați aceștia, când rezervele de cadre, cum se spunea pe vremea regimului comunist, nu se știe câte persoane dintre cele de alt tip numără.

La ora la care scriu aceste rânduri, ce vor apărea mult mai târziu și se vor ști atunci altele și altele, tocmai se vorbește de trimiterea de către OMS a unui specialist în managementul catastrofelor. Vai de mine, vor sări în sus patrioții de tip Șoșo…, dar noi putem să ne descurcăm și singuri, de ce să vină străinii să ne bage pe gât vaccinuri și alte celea, întru distrugerea nației. Păi, deloc stimați tovarăși de suferință, pentru că singuri nu ne descurcăm, așa cum nu ne descurcăm nici să scăpăm de hoții instalați prin și pe lângă guverne, precum și de alte multe rele specific naționale, de aceea! Dar cui să-i spui asta, cui să-i spui? Că patrihotismul clocotește în retorica unor personaje care fac mult rău celor pe care spun că-i iubesc și, chiar, stimează?

Și totuși, să vedem cât alocă statele europene din UE sănătății. Media ar fi de 9,9 la sută din PIB. Aici, suntem pe ultimul loc, făcând schimb cu Bulgaria, care poartă lanterna roșie, cum se spune la fotbal, în cazul vaccinaților, iar noi suntem acolo pe penultimul loc. Ei, bine, aici, la procentul din PIB pentru sănătate, Bulgaria e înaintea noastră. N-am să dau sumele alocate pentru sănătate, care în țările de la coada clasamentului sunt ridicole, pentru că acest ridicol ține de fapt și de performanțele economice ale fiecărei țări. Or, România nu se prea poate lăuda cu cine știe ce performanțe economice reale, chiar dacă la cele anunțate de diverse partide și guverne stăm cât se poate de bine. Și, din acest PIB ca vai de el, pentru sănătate se alocă, dacă îmi mai aduc bine aminte, vreo 5 la sută, adică circa jumătate din media europeană.

În dulcea noastră limbă română era, până nu demult, o vorbă care spunea cam așa: „ori la bal, ori la spital!” Ei, bine, cred că ar trebui să o dăm și pe asta la refăcut, așa cum ar trebui să facem și cu treburile publice și mai ales cu cei care se ocupă de ele. Pentru că, încă n-am uitat, nici la bal, adică la clubul Colectiv, oamenii nu au fost scutiți de flăcări și de moarte prin foc. Așa că nu mai poți visa nici la bal, cum nu poți spera nici din partea spitalului să te salveze, măcar de flăcări, dacă nu de boală.

Până mai ieri, dar poate că și astăzi, spitalele îți puteau provoca boli cu care nu intrai acolo, dar ieșeai cu ele, pe picioare și, din păcate, adesea cu picioarele înainte. Iată că la pasivul încărcat al spitalelor românești se adaugă, pe lângă infecțiile nosocomiale, și focul, transformându-le, uneori, în crematorii. Numai că la crematoriu ajung persoane care au murit înainte, nu care sunt ucise prin foc. E, totuși, o mare deosebire. Te duci să fii salvat de boală fără să știi că vei arde de viu acolo. Sigur, o să se spună că exagerez, că nu au murit arși în spitale decât un număr mic de bolnavi. Dar câți ar trebui să fie astfel uciși ca să nu mai pară că exagerăm când ne referim la acest tip de accidente?

În decembrie 1989, pe urmele revoltei populare, s-a înființat cunoscutul – încă – azi Front al Salvării Naționale. Pe când un front cu un obiectiv mai uman și mai precis, unul al salvării sănătății naționale? Poate ăsta să găsească o a treia cale, dacă nici la bal, nici la spital nu mai scapi.