În ultimul său volum de versuri, Călin Vlasie ne oferă o perspectivă a incongruențelor, asimetriilor, dislocărilor lumii cum o continuă provocare adresată armoniilor poeticii unificatoare. Aidoma unui sfredel, imaginarul d-sale se aplică îndeosebi asupra aspectelor habituale, prezențelor cunoscute ale existenței, obosite de ele însele, pentru a scoate la suprafață, cu satisfacție, contrariul lor. Un demon al opoziției îi scurmă percepția spre a obține reversul a mai toate cele ce sunt. Însăși propria-i ființă nu mai e recunoscută în parametrii săi convenționali, rezonabili: „da da! totul este deviat/ tot ce vine în calea mea/ mă aruncă brusc/ într-un altfel de eu/ care mă înghite pe mine/ și mă face să gem ca un animal/ sau ca un fier ruginit// sunt ceva din ce în ce mai mic/ sau poate din ce în ce mai rarefiat/ ceva care nu mai știe de ce toate se îndepărtează de mine/ ca o adiere” (micile întîmplări). Sau cu cinice precizări anatomice: „îmi privesc mîinile ce par a fi demontate/ cu degetele înțepenite în colb de pixeli/ nimic din corpul meu nu se vede/ doar ceva ca o piele albă/ pe care se răsfiră/ umbra creierului meu” (îmi privesc mîinile). Înciudata instabilitate se generalizează. Factorii ambianței se rotesc, se clatină ca la un cutremur, riscînd a fi înghițite de loviturile fără preget ale unor ciori fabuloase. Dacă „cerul se izbește de blocul tău și de castanii din curte”, ciorile cu pricina „care se aud/ printre frunze croncănitoare de castani/ lovesc cu ciocurile și ghearele/ pe dedesubtul patului/ pe care ne iubim/ un pat rotitor/ mai înalt decît castanii/ și mai fără de măsură decît cerul meschin/ despre care tu îmi spui că nu se sfîrșește” (cerul se izbește). Episoadele catastrofale alternează cu altele doar halucinatorii. Un realism fantast ia în posesie la un moment dat harta țării, astfel încît apar perspective surprinzătoare, apte a evoca trecutul într-un cod în aceeași măsură personal și impersonal. Trăirea actantului se amplifică: „din Dealul Feleacului privesc/ Dâmbovița cea fără de maluri/ iar sus de tot în ceruri pe Dealul Mitropoliei/ Someșul cel Prâslea udă/ rădăcinile teiului din Copou/ în care stau cuibărite toate îmbrățișările/ toate săruturile toate violurile/ toate clipele de dragoste intensă/ ale noastre și ale celor dinaintea noastră/ și tot de acolo din preaspălate bolți/ coboară în șiruri lungi copaci negri/ cu toiege electrice și cruci aprinse/ și candele/ ca niște mașinării cu tămîie și fum” (geografie). Suferind necontenit o metamorfoză, lucrurile ajung la înfățișări de-o familiaritate grandioasă. Priveliștea marină, „turla greacă a unui soare albăstrui”, sugerează asocieri insolite: „poate sunt ochii tuturor sfinților/ sau poate ești tu/ singură și imensă” (roagă-te). Un nasture, „unul cît o roată de tractor/ probabil căzut de la mîneca unui uriaș”, se apropie de autor „schimbîndu-și culoarea/ ca luminițele din bradul de Crăciun/ apoi parcă l-a înghițit pămîntul” (14). Un soi de seism pune în mișcare casele care-i alunecă iute prin orbite, obligîndu-l a se poziționa într-un fel iluzoriu: „sunt bine sprijinit de ulmul secular/ și nu pot opri casele” (11). „Mierle de ceață” ies din holograf, „dintr-un xerox curg/ stele de platină”, dintr-o „mobilă nemțească” plutitoare pe cer „se scutură ace de brad”. Mișcarea nervoasă, necontenită a entităților mediului nostru reprezintă o mărturie plastică a relativității. A unei nesfîrșite incertitudini care îmbină elementele violente cu cele ilustrînd o anume torpoare, un soi de oboseală a vizionării extravaganțelor. Mozaicul de senzații tari și deopotrivă sastisite semnalează aici un declin ce întîrzie totuși a se confesa ca atare. Un declin postmodern. Nu de puține ori intră în joc termeni scientizanți-tehnici spre a ne situa în epocă: „tastatura tocită”, „un creier/ un fel de contor al traficului”, „l-a electrocutat/ pe cel care sărută/ ochiul de ceață”. Amintit mereu, erosul e la rîndul său problematic. Iubita devine contradictorie prin inexprimabilul trăirii ce-o inspiră, aidoma unui paradox sinestezic. Unica rațiune îngăduită e cea a conștiinței lirice înregistratoare: „din foc sau din casă/ din nervi sau din văzduh/ apăru ea/ triumf al exactității/ singură singură/ ca un început de nebunie/ așa cum ai vedea o melodie/ sau cum ai auzi un peisaj” (din foc). Uneori o asemenea iubită e doar o făptură fantomală, concrescută cu pagina capricioasă a scriptorului: „tu/ tu ești năluca din casa ta/ din strada ta/ din orașul tău/ din țara ta/ din poemul care se întinde/ ca o pată de cerneală/ invizibilă” (tu ești năluca din casa ta). Ori ca o omagială extrovertire erotică, în măsură a transfigura peisajul: „scriu aceste poeme/ gîndindu-mă la tine/ ca și cum aș impregna/ stîncile cu trupul tău/ sau poate cu părul tău roșu” (scriu). Soluția pătimirii în cauză? E una la limită. Spre a anula primejdia ca femeia cu pricina să fie dorită de altul, ingeniosul (din melancolie) îndrăgostit nu pregetă a-i pune „zilnic/ mici doze în mîncare/ pentru ca ea să se urîțească/ să se îngrașe/ să devină diformă și neatrăgătoare/ pentru oricine ar dori/ s-o cucerească definitiv”. Rezultatul ar fi un transfer vizionar: „ea deschide netul/ și vede doar imagini/ și texte/ despre o lume/ de care trebuie să fugi// ea crede că aceea e lumea reală/ iar singurul său refugiu acceptat/ sunt eu/ cu lumea mea/ care trebuie să i se pară/ cea mai frumoasă/ singura/ în care poate trăi” (dragostea din tastatura tocită). În fața unor dileme ce nu se mai isprăvesc Călin Vlasie procedează precum jongleurul pomenit de Anatole France, care se închina executînd în fața icoanei jocul său de cuțite. Avem a face cu un poet avînd o personalitate energic reliefată, pe care l-am citit și comentat încă în anii ’90 și care-mi oferă acum satisfacția unei confirmări.
Călin Vlasie: micile întîmplări, cu ilustrațiile autorului,
Editura Cartea Românească, 2021, 80 p.