miscellanea
FL. TOMA

Ocupația acuareliană

Articol publicat în ediția 11-12/2021

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână…” – așa începe una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Minulescu. Ea se intitulează Acuarelă. Ploile interminabile care au scufundat luna octombrie într-un fel de bucurie cinică a cerului au fost contestate vehement de satisfacția procurată de o veritabilă sărbătoare a priviriii, Bienala internațională de acuarelă – ediția a III-a, deschisă la Galeria Simeza.

O istorie brevilocventă a acuarelei nu poate fi dezvoltată decât în raport cu istoria universală a picturii. De la primele picturi pe bază de pigmenți dizolvați în apă, a căror vechime de 30.000 de ani datează din paleoliticul superior, trecând prin Antichitate – când s-au folosit diverse suporturi (papirus, pergament, piele, pânză sau lemn, de exemplu în Egipt și în Etiopia) – sau practicată frecvent în Extremul Orient (China, Coreea și Japonia), pe noul suport, hârtia, inventată acum 2000 de ani (în nuanță mai ales monocromă, în negru sau sepia), apoi, fără a omite perioada Renașterii, după care, e de remarcat avântul din sec. XVIII, mai ales în Anglia, unde s-a înființat și o Royal Watercolour Society (în clasele aristocratice, pictura în acuarelă era, alături de cântatul la un instrument, o dovadă de educație, în special pentru femei)… și până la coloșii începutului de secol XX (precum Egon Schiele, Franz Marc, Vassily Kandinsky, Emil Nolde, August Macke sau Paul Klee ori americanii Burchfield, Edward Hopper, Elliot O`Hara și, mai ales, John Marin) – acuarela, pe lângă slujirea Frumosului, are și o bogată utilitate în cele mai diverse medii profesionale (armată, topografie, cartografie, atlase geologice sau geografice, enciclopedii de zoologie sau de botanică, benzi desenate, desene animate).

Acuarela are în esența ei un côté delicat și fragil, firav și perisabil, friabil și gingaș, toate acestea obținute prin transparența aproape acvatică a culorii. De aceea, un Salon de acuarelă, cu multe lucrări și nenumărate viziuni (unele complicate, altele explicite), ridică din primul moment două dificultăți ce musai trebuie surmontate. Prima: mi se pare necesară, ca o condiție sine qua non, distribuirea atenției pe făgașul fiecărei lucrări în parte (însoțind-o, dacă se poate, de o anamneză mai scurtă sau mai lungă, după posibilități!) și atingerea performanței catharsisului, accesând corect codul de intrare în universul imaginar al autorului. A doua ar fi că, după o serioasă stăruință, bazată, normal, pe străduință (!), capacitarea receptacolului critic întru putința de a se lărgi este indispensabilă (aidoma albiei cursului major al unui râu), în direcția edificării unei viziuni generale, concluzive și, indiscutabil, corecte, asupra întregului fenomen expozitiv (totuși, parcă prea divizat și de alte criterii în ceea ce privește alegerea lucrărilor!).

Vom încerca, à vol d`oiseau (dar cu coborâri spectaculoase la firul ierbii, precum zborul prigoriei!), să ne facem loc prin rețeaua de vibrații semantice pe care le-am simțit în acel spațiu parcă prea mic pentru o expoziție așa de generoasă. E un fel de arc de senzații (de ce nu chiar un arc de triumf, fiindcă ediția acestei Bienale este un triumf… felicitări curatorului, Mariea Petcu-Chioibaș!), care își diseminează sensurile, precum curcubeul culorile.

Așadar, încă încerc să mă substitui primelor impresii: gracilitate și transparență, la Mariea Petcu-Chioibaș, un geometrism astuțios, la Emilia Perșu, delicatețe evanescentă, la Sofia Fränkl, vizionarism în cheie biblică, la Florin Stoiciu, imageria naturalistă a lui Ilie Chiobaș, gingășia ca prinos uman, la Mihaela Șchiopu, povestea tragică a Brâncovenilor, esențializată de Elena Murariu, suavitate aluzivă, la May Oana Isar sau la Atena Elena Simionescu, misterul nocturn perfect „aprivoazat” al Sandrinei Grimaud-Lebeaux (Franța), fragilitatea și stupefianta culoare a florii de scaiete, magistral surprinsă de Elena Starostina (Germania), inventica simplă pe o temă muzicală, la Emilia Kiss, grandoarea agresivă ca temă inocentă, la Sebastian Pantea, aluzia grațios-concupiscentă, la Aurel Bulacu, coerență exemplară a rezonanței motivelor antice, la Marius Barb-Barbone, acel farmec poetic ascuns al ruinanței, la Brândușa Bontea, nălucile dionisiace ale lui Mircea Muntenescu, minuția și aerul de Rousseau le Douanier, la Romeo Liberis, o pagină de bestiar fantastic (cu posibile prelungiri victorbrauneriene), la Aurel Pătrașcu, o ipostază lirică de o copleșitoare profunzime, la Ionuț Teodor Barbu, un instantaneu de suplețe vegetală într-o rafinată viziune, la Ruxandra Călăraș și, în fine, dar nu în cele din urmă, un flamboaiant portret al lui Dante (ca un omagiu pentru cei 700 de ani de „existență”), marca ilustră a unui stil binecunoscut: Suzana Fântânariu.

Iar, ca să asigurăm și a doua premisă identificată mai sus, adică viziunea generală, concluzivă, asupra acestei bienale, să ne amintim doar de diferențele și afinitățile dintre Frumos și Sublim, evidențiate atât de bine de Kant, în a sa Critică a facultății de judecare (1790). Caracteristicile Frumosului, crede marele gânditor, sunt: plăcere în absența interesului, finalitate în absența scopului, universalitate în absența vreunui concept și ordine în absența legii. O judecată estetică nu e aceea prin care se spune că toate florile sunt frumoase, ci aceea prin care se spune că această floare în particular este frumoasă; iar nevoia care ne îndeamnă să spunem că această floare e frumoasă nu depinde de un raționament făcut în baza principiilor, ci în baza numai a sentimentelor noastre. Deci, la Galeria Simeza, am avut parte de un Frumos diversificat conform sentimentelor noastre, însă fiecare lucrare a purtat pecetea frumuseții interioare a autorului în sine.

În final, dacă ar fi să ne întoarcem, din rațiuni retorice, exact de unde am plecat, am putea spune că acum, când intermezzo-ul pluvios a încetat, memoria mea acva-estetică și afectivă se deplasează înapoi, „alunecând pe-o rază”(!) și pune pe tapet, pentru imaginea generică a poeziei lui Minulescu (unde plouă nu continuu, ci doar de trei ori pe săptămână!), o acuarelă camaïeu în grisaille!… Pour les connaisseurs!!