Bluetă
Copilăria, ursul împușcat
de ruși deși era de pluș
și nici nu mormăia măcar,
vânători atârnând la uscat
pieile îngerilor păzitori în locul
unde am recitat versuri de Char.
Refren (După ce m-a sărutat
Dictyna-n val s-a aruncat.)
Oglinda fermecată a plesnit,
ploaia a stins în iarbă, focul –
într-un butoi cu boască
unde cânta o broască
am pierdut monoclul
de poet nefericit.
Refren {După ce m-a dezbrăca
Charis în Lesbos s-a mutat.}
Nici n-am venit și am plecat
zeul Incognitos mi-a dat
trei litri de sânge reciclat
și o viață resetată.
Refren {Cu toate muzele m-am desfătat,
dar cu Erato, doar o dată.}
Cinemateca zeilor
Nu-s mai neînsemnat decât Bill Creț
care culege bitcoini de pe strada
poleită de îngheț –
din fericire mușc cu deznădejdea
teroristului ce-a amorsat grenada,
cu Lumiere am debarcat pe Lună,
Stan m-a făcut să râd ca un dement,
i-am aprins o țigară lui Fellini,
în „La dolce vita” șampanie am băut
seara pe la „ Opt și jumătate”
prin patul lui Brigitte am trecut,
„Nașul” mi-a dat gradul de locotenent,
Alain Delon mi-a aruncat mănușa…
O, filmele din secolul trecut !
Doar ce îi deschideai cinematecii ușa
și dintr-o dată erai totul –
criminalistul, asasinul, mortul,
trișorul, asul din manșetă, potul,
flacăra armei, fumul și cenușa.
Lecția de pian
Mă întreb dacă mai răsare soarele, dacă mai există
o floare de colț în Carpați, o frunză de nufăr
în Parcul Circului inundat de ploaia manelistă
unde mă ascund uneori într-un cufăr
uitat acolo din vremea lui Pazvante
când era plin cu perle și cu diamante –
lângă lacul cu broaște țestoase mutante,
ecrane t.v. pe care mai pâlpâie ciuperca nucleară
sau poate imaginea primarului Cioară.
Vara picotește ca o nudistă tristă
într-o băltoacă plină de mormoloci și de covizi,
în horcăitul limuzinelor numai bune să te sinucizi.
Am optzeci de ani, îmi amintesc un refren –
aveam opt ani, profesoara de muzică mă ascundea
între sânii ei, mângâind clapele unui pian
în odaia ei de văduvă tânără, de război…
– Copile, ce facem noi doi
în ascunzătoare legănați de un vals de Chopin ?
Pe străzile universului tropăia
un regiment care tocmai coborâse din tren –
Kalinka-kalinka-kakalin-kakalinkaia-maia…
Călătoria
Pe străzile pline de gropi
se plimbă seara domnii plopi
și conversează între ei
domnii castani cu domnii tei –
la herăstraie se sărută
domnul platan cu doamna plută,
sălcii valsează lângă lac
unde se leagănă-n hamac
tinere trestii în cămeși –
măceșii roșii poartă meși
să nu-i audă luna când
își petrec noaptea alergând
pe nesfârșitele poteci
pe care poți și tu să pleci,
să te afunzi și să te pierzi
ca Jack Kerouac bagabontul
în marile regate verzi
de dincolo de orizontul
evenimentelor de ieri,
de nicăieri, de nicăieri
unde cad îngerii din meri,
bulgări de aur din gutui
și frunzele nimănui
din acuarelele lui Guys.