poeme
COSTEL STANCU

poeme

Articol publicat în ediția 11-12/2021

* * *

până să vin eu pe lume
mama purta pietre în pântece
când începeau să miște le scotea
și le așeza la temelia casei
tata alerga prin curte un cocoș fără cap
ce îi scăpa mereu printre degete
iar băuse dar mama nu îl alunga
căci se săturase să tot nască pietre
într-o zi trebuie să se întâmple minunea
își spunea ea așa a și fost de bucurie
a uitat să îmi pună un nume
în schimb mi-a agățat la gât
cheia casei pe care încă nu o ridicaseră
să nu rătăcesc printre străini
eram un copil răutăcios de ciudă că nu
fusesem primul născut am scos toate
pietrele și le-am aruncat în râu
ele strigau frate frate și întindeau înspre mine
mâini hipnotice nu mi-a fost milă
doar capul de cocoș găsit la temelia casei
i l-am dăruit tatei să nu mai alerge
prin curte ca nebunul

* * *

stai sub un pom și taci
nu ești nici cerșetor nici înțelept
doar un om ce s-a oprit să își adune gândurile
trecătorii te privesc cu invidie
crezând că ți-ai regăsit liniștea
că dormi cu capul pe rădăcina ei verde
și când te trezești dimineața
pui pe furiș ouă în cuiburi
să nu se întoarcă păsările degeaba
dar tu nu ești decât un călător obosit
căruia i s-au terminat pâinea și apa
înainte de a apuca să le împartă cu ceilalți

* * *

îți privești cu indiferență trupul cum plutește
prin aer vin străini și trag cu săgeți în el
nu simți nici o durere de azi înainte poți călători
fără teama că vei fi vânat ca trofeu pentru colecția
vreunui rege plictisit de propria-i putere fără margini
e totul la sfârșit precum la început trupul tău
– un zeppelin încărcat cu sufletele celor pe care i-ai iubit
se prăbușește în mare se aud strigăte dar tu nu poți
decât să speri la fel ca atunci în copilărie când vântul
ți-a smuls din mâini hățurile zmeului și tata să te împace
ți-a spus nu plânge dormi liniștit mâine ți-l va aduce înapoi

* * *

sfârșitul lumii o să vină când înțeleptul nu se va
mai îndoi de nimic iar nebunul își va pierde
cercul imaginar pe care îl rostogolește prin oraș
până atunci hai să trăim femeie să alungăm
umbra fricii dintre noi vino tu cu un măr
în palmă eu voi aduce cuțitul să-l împărțim
ca și cum n-ar fi fost niciodată întreg vino tu
cu ulciorul eu voi săpa o fântână acolo să ne
odihnim la asfințit după ce soarele e îngenunchiat
de tăunul uriaș al nopții eu să îmi pun sub cap
sabia cu care am tăiat buricul pământului
tu pieptenele alb și visând cum dansează
un copac în flăcări să așteptăm dimineața

* * *

să porți într-un buzunar zahăr iar în celălalt sare
mă sfătuia mama nu poți să știi cu cine te întâlnești
nici așa nu îi vei mulțumi pe toți oamenii nu sunt
nici buni nici răi ei doar trăiesc să ai cu tine pâine
și apă oricând îți poate ieși în cale câinele nesătul
al pământului eram copil nu o băgam în seamă pe
atunci îmi doream să fac jucării din norii ce poposeau
o vreme deasupra curții noastre mama îi alunga și
nu înțelegeam de ce mă privea aspru cu ochii ei
misterioase comori deasupra cărora dansau focuri
uneori e bine să fii singur îmi spunea eu mă
miram la noi în sat singură era doar cumpăna fântânii
de care nu aveam voie să mă apropii ca nu cumva
să îmi fure chipul așa că mama nu uita niciodată
să îmi pună în buzunarul de la piept o oglindă

* * *

bem vinul din găoci de ouă prietenii mei sunt
îngrijorați că scriu prea mult despre moarte las-o
încolo nu o obosi atâta insistă ei le spun că azi-noapte
am visat că mergeam pe râu în sus călare pe un pește
și îmi revedeam viața m-am trezit speriat din oglindă
venea un miros străin prietenii mei scot cărțile jucăm
pe porunci eu pierd mereu ei mă pedepsesc să trăiesc
vinul e aspru adus parcă dintr-o țară aflată în război
noi bem fără griji deodată lumea începe să se clatine
– leagăn uriaș atins de suflarea lui Dumnezeu – e ora
închiderii în suflete nu a mai rămas nimic de vândut

* * *

îți închipui că știi totul atunci spune-mi:
încotro va zbura pasărea eliberată din colivie
a câta parte din sunetul ploii se întoarce în cer
câte din gândurile celui însingurat le absoarbe marea
cu cine se joacă acum prietenul tău imaginar din copilărie
cât din memoria ta a rămas înlăuntrul placentei
vezi ești mai neștiutor decât un călău înaintea propriei morți
nu poți împiedica întunericul din tunel să se amestece cu cel
din afară pe interior fețele zarului sunt numerotate altcumva
ești mai degrabă ceea ce nu știi