PIETRELE ȘI NORII
(dialoguri pessoane)
- Eu am „lângă fereastră un scaun preferat”*1
pe care stau câteodată şi privesc ploaia
cum zorește ca un bătrân zugrav
ce dă cu var pe pereţii caselor din tot cartierul
De când mă ştiu trudesc la un singur cuvânt
îmi scapă mereu dar nu mă supăr
deschid fereastra îmi las fumul ţigării
să se amestece cu cel al fumătorilor de pe stradă
Liniştea cerului coboară în inima celui ce nu vrea nimic
- „Privirea mea e limpede ca floarea soarelui”
merg pe străzi fără să privesc în jur
şi tocmai de aceea atrag lucrurile
pereţii caselor vin şi se freacă de pielea mea
varul: singura metafizică pe care-o iubesc
Nu am noţiunea de durere căci am lăsat lumii zgomotoase
tot ce-i mortificat în mine
aşa cum o şopârlă prinsă sub un bolovan
se smulge ca să ducă mai departe sângele viu
- „Dar umbla prin oraş ca omul care străbate un câmp”
şi era trist fiindcă se simţea nicăieri
faţadele caselor sunt prea spilcuite
pietrele de caldarâm îi amintesc de râuri care nu există
copacii tunşi geometric de copiii mici
învăţaţi să spună poezii din care nu înţeleg o boabă
Singurul lucru care îi plăcea la oraş
era să scuture de la balcon faţa de masă
în capul trecătorilor şi-n timp ce aceştia îl ocărau
el îşi punea faţa de masă în cap şi stătea
ca o stafie minute întregi în semiîntuneric
fără nici un gând
- „Parcă mi-aş fi trecut viaţa
liniştit ca zidul grădinii”
nici un om n-ar fi venit în umbra mea
doar flori şi picături de ploaie
ori vreo ţestoasă rătăcindu-şi timpul ei nemăsurat
printre cărămizile mele egale şi finite -
„A gândi o floare”
cerul să-ţi facă un semn discret
aşa cum cel ce coboară din tramvai
îi strecoară biletul unuia care urcă -
„Vântul vorbeşte numai despre vânt”
e seară şi străzile pustii se-adună
în mansarda bătrânului
un bătrân ca oricare altul cu un ciorap verde
şi altul albastru un bătrân care a uitat să moară
şi pe care-l fluieră din când în când
vidul din cutia poştală
iar vântul îl adoarme la loc -
„Doamna aceea are un pian”
nu am văzut-o niciodată
ştiu că locuieşte undeva în blocul meu
şi-i aud seara notele ploioase
(obişnuieşte să cânte numai pe ploaie
şi de la mine din apartament melodia ei şi ploaia
se-aud la fel de tare)
poate că în apartamentul ei nu se aud decât notele
ce-ar vrea să concureze ploaia
aşa cum fac pictorii când se uită într-un lan de maci
şi pictează case şi oameni roşii -
„De rime nu-mi pasă, rareori
vezi alături doi copaci la fel”
două râuri cu aceleaşi meandre
doar casele oamenilor se-aseamănă-ntre ele
doar oglinzile fetiţelor se maimuțăresc una pe alta
doar ochelarii morţilor se potrivesc leit
la rame şi la dioptrii -
„Peisajul sufletului meu noptatic
acelaşi, pe dos” nimeni
nu mă mai vrea
toţi s-au plictisit de mine
pereţi, nu pot fi ca voi
şi totuşi voi mă iubiţi
cu iubirea cameleonică
a timpului reversibil
a oului cu două gălbenuşuri -
„Ce n-aş da ca viaţa să-mi fie un car cu boi
ce scârţâie dimineaţa pe drum”
umbrele plopilor s-atingă mormanul de paie şi să cânt
ceva nedesluşit gândind la toate cele
într-un mod care le îndepărtează pe totdeauna
transcriindu-le cu nori pe coala vastă
a bolții de deasupra mea -
„Ce n-aş da să fiu catârul morarului
şi omul să mă bată şi să mă respecte”
iarba să-mi învelească picioarele
luna să-mi arate drumul
lângă mal să găsesc rădăcini dulci
apa râului să-mi potolească setea
şi când mi-e lumea mai dragă să mă îmbăţoşez
în mijlocul drumului
iar omul să se perpelească să mă alinte de zor
iar apoi să mă bată şi s-o pornesc încet
simţindu-i în ceafă dulcea răsuflare mânioasă -
„Şi de aceea, pentru că aparţine doar câtorva,
e mai liber şi mai mare pârâul satului meu”
şi casele sărmane de pe malul lui
sunt mai bogate decât palatele din alte părţi
iar eu fac pluta pe sub sălcii în vara
mai cuprinzătoare decât zeci de anotimpuri de altunde
soarele îmi arde pielea şi mă dau la fund
cât mă ţin plămânii şi-n adâncul pârâului
întâlnesc imensa
atlantidă a satului meu -
„Dacă aş putea dumica tot pământul
să-l simt pe cerul gurii,
aş fi mai fericit o clipă”
şi apele mărilor m-ar ajuta
să-mi înving timiditatea congenitală
căci nu e nimic mai simplu şi mai bun
decât să mergi pe străzi cu un trup golit de sânge
şi să-i saluţi pe trecătorii întâlniţi
ca pe propriii tăi donatori -
„Pentru că totul e cum este
iar eu accept şi nici nu mulţumesc
ca să nu pară că m-aş gândi la asta”
să nu se creadă că încui uşa noaptea
ca să mă salvez de năvala ierbii de pe pajişti
cine știe poate că ziua de mâine
va investi vreo ciornă oarecare de-a mea
cu puterea unei definiţii radicale şi atunci
vom vorbi altfel despre ploaie şi timp frumos
despre gheţari fisuraţi
şi lava care pândeşte fluviile lumii -
„Esenţialul este să ştii să vezi
să ştii să vezi fără a gândi”
cum geamul ce dă spre grădină
e zgâriat de crengile tuturor pomilor
chiar dacă nici una nu-l atinge
esenţialul este să nu corelezi
degetele cu pleoapele
să mergi pe-acelaşi drum şi să te scalzi
în firul brusc de sânge al păsării trăznite în văzduh -
„Baloanele de săpun pe care-acest copil” le face
se-nalţă-n văzduh şi se trezesc pe malul celălalt al râului
într-un spaţiu gol şi rece unde sunt singure
şi tremură de lipsa lor de naturalitate
căci nu-s fulgi din aripi de păsări şi n-au
degajarea picăturilor de ploaie care vin
şi le sparg irizat-inutilul trup sferic –
celor mai norocoase… -
„Sunt fericit
ştiind că înţeleg Natura pe dinafară”
sunt fericit când bat la uşi la care ştiu dinainte
că nu-mi răspunde nimeni
acest nimeni e mai important decât persoana
căci mă lasă pe mine să stabilesc gradul
de luminozitate al frunzelor
pe care le iubesc în cădere -
„Culoarea frunzelor nu e aceeaşi în bătaia soarelui
sau atunci când trece un nor”
zilele mele pe aceeaşi stradă
dar trecătorii pot fi alţii
câteva pisici fără nume plimbându-se pe-aceleaşi garduri
o partidă de şah cu paznicul policlinicii
întreruptă de moartea unui copil scos pe targă
şi de bătrâna ce rupe iarbă pentru capre
şi ţipă ca o disperată
E trist să afli că nu avem cu toţii alt merit
decât acela că existăm
şi că ne lăsăm soarelui pielea încreţită
de răutate -
„Trăiesc pe culmea unui deal
într-o casă văruită, singuratică”
iau apă dintr-un izvor aflat departe
fiecare drum ce-l fac acolo mă umple de putere
şi sănătate. Vorbesc singur
spun cuvinte fără nici un înţeles
aşa cum bate vântul. Îmi place
să mă bucur că aud şi că am glas.
Scot cu cana apă din butoiul pus în mijlocul casei
ascult leorcăiala şi îmi pare
că aud glasul mamei.
Nu las să sece niciodată butoiul,
tot la nouă luni îmi văruiesc casa
pe dinăuntru şi pe dinafară
şi mă rog Domnului să mă ierte
că n-am lăsat pe nimeni în urmă-mi
să-mi asculte când şi când glasul
în leorcăiala apei din butoi. -
„Slavă Domnului că nu sunt bun
şi că am egoismul natural al florilor”
şi versatilitatea apei care îmbracă toate formele
sunt cel care face cuvintele
să se simtă mai mari decât copacii
şi uşile caselor să râdă de ploaie şi vânt
doar pentru că poartă pe ele urme ale degetelor umane
(a nu avea trei ochi şi treizeci de mâini
îmi dă adesea acea stare de schizofrenie
pe care trandafirul o încearcă atunci când e lăsat
singur noaptea pe-un raft din bibliotecă) -
„Vai de florile din tufele grădinilor geometrice,
parcă s-ar teme de poliţie”
dar orbul trece când şi când pe-acolo
şi ele-i simt mirosul ca pe-o decoraţie neaşteptată
ce li s-ar agăţa în piept
şi asta le reface pentru un timp moralul -
„Lună printre crengile înalte”
cu aerele tale de filosof
pătrunzi prin odăi zeflemiseşti oglinda
jignești scaunele şi mesele
tot ce e solid ancorat de pământ
tot ce răspunde timpului cu putrezire şi ruină -
„Ce trist să nu ştii să-nfloreşti”
dar omul care trece pe stradă pleznind
cu talpa caldarâmul nu observă nimic
căci are o servietă plină de nimicuri
şi nişte ochelari cu dioptrii cretine
şi-o şapcă ce-l apără de răbufniri de vânt
de orice răsucire spre propria fiinţă
Omul de pe stradă e o pocitanie cu dinţii cariaţi
de carnea ce rămâne printre ei
el n-are vise căci acestea l-ar văduvi de prima trimestrială
şi nimeni nu zice nimic în raza tărtăcuţelor aliniate
ca gamelele la o popotă -
„Departe-n seara calmă se-aude un şuier vag”
pot muri în orice clipă
capătul unei străzi va fi mai gol
iar câţiva vechi prieteni vor rămâne răzleţi
ca pietrele atunci când seacă râul -
„Ah, simţurile, bolnavii care văd şi aud”
la flacăra aragazului stelele apar palide
de calc cu talpa vreun gândac ştiu
că aici e pământul şi mă simt bine
e un orgoliu umil ca al celui ce fumează chiştoace
fumul se ridică în sus tot aşa ca din mielul jertfit -
„A trecut diligenţa pe drum şi s-a dus
iar drumul n-a rămas mai frumos nici măcar mai urât”
sentimentul că sunt pe strada mea
pluteşte liber pe o cu totul altă stradă
sunt mulţumit că am alături un prieten
căruia-i arăt pe unde-am locuit cândva
apoi se lasă noaptea sunt singur într-o cameră
alături de pereţi şi oglindă nu ştiu ce să fac
junghiul din degete e o literă stranie
cu care-mi pot scrie viaţa netrăită -
„Mă trezesc brusc
şi ceasornicul meu ocupă-ntreaga noapte”
trăiesc o neînţelegere copilărească
în zori o mireasmă rămâne agăţată de geam
şi se plimbă pe imaginea munţilor din depărtare
ca un cursor metafizic -
„Ce triste-s sufletele omeneşti ce pun totul în ordine”
stau în curte vântul îmi trece pe chip
masa de plastic luceşte anii zboară prin faţa privirilor mele
sunt un om care strânge frunze într-o cutie rotundă
nu-i pic de-ngăduinţă în pata de soare de pe zid
geamantanul ăsta e tot aici?
în el îţi pui haine groase biscuiţi
o biblie un sul de hârtie igienică
harta unei insule necunoscute -
„Floarea nu-şi poate ascunde culoarea nici râul curgerea”
nici eu nu-mi pot ascunde cuvintele
caut de zor prin vechi caiete
şi după ani de zile rotunjesc un poem
greu ca piatra şi uşor ca norii
care se-ntâlnesc doar pe vârfuri de munţi
în zori când oamenii parcă n-ar exista -
„Strigătul întâmplător al cuiva ce nu ştie că exist”
tulbură amintirea acelei cascade
lângă care fusesem fotografiat când eram mic
eu şi cascada fiecare cu unicitatea lui
cu propria lui semnătură -
„Numai ca s-auzi vântul bătând şi merită să te naşti”
a sta la masă şi a scrie cuvinte pe hârtie
e inferior oricărei rostogoliri de pietre pe-o brână
e mai prejos decât zborul planat al unui albatros deasupra mării
e un flecuşteţ faţă de răsăritul soarelui pe-o costişă
când arborii capătă aură de profeţi şi uşile caselor
se trântesc şi orologiile ruginesc şi oglinzile
devin opace ca zidul…
Poeme din volumul la capătul mării spun nu spun da zâmbesc și cânt,
în pregătire la editura Casa de Pariuri Literare (CDPL)