cronica literară
GHEORGHE GRIGURCU

O poezie transilvană

Articol publicat în ediția 1/2022

Un reper al poeziei lui Radu Ulmeanu poate fi considerată acea prospețime solemnă ca de început de lume care îmbină imaginile grandioase cu senzații primare, țărănești, frecvent degajată sub condeiul său. Totul e simplu și totodată aducând o melancolie, ce alunecă spre patetism: „M-am trezit într-o dimineață plin de pământ/ și pământul acela era plin de cer./ M-am trezit într-o dimineață plin de țărână/ și părea strecurată prin eter.// Doamne, m-am trezit că plâng, pe unde am umblat,/ ce câini, gudurându-se, îmi linseseră fața,/ Doamne, am hohotit, cum s-a putut/ pe-acolo să mă găsească dimineața?” (Ar fi fost mai bine). Intervine un soi de beție pe fond cosmic, o bucurie acompaniată de un regret elementar, cu o notă pe care, pe urmele lui Octavian Goga, am putea-o resimți ca fiind tipic transilvană. Deplorarea unei rupturi de trecut care nu e încă totală, plină încă de vibrațiile unui autoritar prezent naturist: „Ar fi fost poate mai bine să rămân privind/ stelele sure curgând ca izvoarele./ Cum aș fi vrut să le beau, cum aș fi vrut să le frâng/ mijlocul subțire, picioarele.// Ar fi fost mai bine să rămân prin păduri,/ să mă legăn cu noaptea și cu zăpezile/ și m-am întors obosit să deplâng/ soarele alb ce îneacă livezile” (ibidem). Situat pe o largă zonă imaginativă, poetul dă glas unui angelism blagian în dibuitoare materializare („S-a îmbătat un înger de prea multă dragoste/ și umblă pe pământ în clătinare”), spre a face cu putință o comunicare cu transcendența: „Atât de grele-i sunt picioarele încât atunci când calcă/ pe umărul vreunuia din noi simțim sub tălpi pământul/ încet cum se retrage respirând ființa/ și aerul devine un nămol de aur” (Un înger). Dar fondul temperamental al ființei auctoriale pare a fi unul înclinat spre tensiuni, spre asprimi, astfel încât motivul universal virează spre variantele sale geologice, spre o trudnică manifestare a materiei în devenire: „pământul are fisuri,/ trupul meu are o moarte./ Mulți dintre fluturi sunt orbi/ și carnea lor ne desparte.// Lumina spălăcită a soarelui/ aduce jaruri pe lume./ Planetele rulează în univers/ numai hăuri și spume” (Ardoare). Disperarea mărturisită e „fecundă”, producând impresia confruntării cu un necunoscut advers, monstruos: „secunda se sparge rânjind/ ca o coajă de nucă/ din care ies viermii/ căutând o carne pierdută” (Ardoare). Atari versuri pot constitui o introducere crispată a unui episod erotic cu alură postparadiziacă: „Iar noi suntem singuri șoptind/ de durere și fericire,/ tu, mireasă cu sânii zvâcnind,/ și eu, zguduitul tău mire.// Iar pe deasupra, complementară, senzația surdă că trece/ o a doua lume sticlind/ necunoscută și rece// Așa după cum tăcerea/ ce fâlfâie peste noi,/ când ardem ca facle pe ape,/ fragezi, iubito, și goi” (Ardoare). Pasul următor îl reprezintă notificarea unei stări morale critice, aparent fără soluții. Apropierea poeticii de modernism are loc printr-un peisaj ce înfățișează elementele patriarhale atinse acum de moarte, asociat cu tipul unui Dumnezeu confesor. Declinul e frământat, posedând savoarea amară a unei desfășurări fără scadență. Blaga e pe aproape: „Înalte corăbii se descarcă în somn,/ puroaie în hohot spală oglinzile cerului// Și iată, Doamne, zdrențele alcătuirii mele/ spre tine izbucnind/ în continuă revărsare ca zalele nopții,/ flăcări pudrate cu zimți de cenușă// Parcul, grădini în zbucium, în plesnet și glorie/ vânturile întorc lumina spre Dumnezeu/ eu cu șopârle pe umeri plângând/ cer ascultare// Fratele meu moare pe ruguri cu picioarele/ îngropate în vatră luminează departe,/ eu sunt ecranul pe care sufletul i se răsfrânge” (Corăbii). La un moment dat paternității divine i se substituie maternitatea, precum un confesional al unei intimități absolute: „Mamă, dezastrul meu nerăsplătit,/ fânul ființei mele încet se usucă/ cu carnea plutind în miresme spre tine” (ibidem). Monologul damnării nu întârzie însă a reveni la acea atmosferă rurală care constituie un numitor comun al majorității textelor. Un suflu aspru al originii pornește din concretețea imaginilor spre a confirma o modalitate ancestrală a eului de-a recepta lumea, de-a se recepta pe sine: „Sunt, catastrofic, propriul meu trup/ și groapa mea,/ o carne cosmică stropind/ cu stele furibunde universul./ De-atât neant/ cad în genunchi în fața tuturora/ și-mi bat potcoave-n cap/ suflând cu aburi morți în constelații./ Sunt crezul meu cel mai întortocheat,/ cel mai avid de lume și de viață,/ cu ochii rupți în țăndări de iubire./ O roată sumbră mă retrage-n somn./ Acum, ajuns la capătul luminii,/ pun coarde moi de rocă-nsingurată/ sângelui meu ce suflă peste noi” (Carbid). Nu absentează dârzenia tipului arhaic care nu se dă înapoi de la o cruzime a raporturilor cu factorii civilizației: „De dogmă pus la zid și împușcat,/ plin de tramvaie în cap și cu momâile/ alături, stau pe drumuri, ca să vină/ războaiele, cu avioane huruind./ Sus este imperiul motoarelor./ Pe jos, prin praful vacilor, mișcă/ din picioare universul, încet,/ pierdut în mințile noastre” (Risc). Pedeapsa cuvenită urbei sacrilege ar fi una maximă: „De ce nu ar exista un oraș în apropiere,/ să i se scoată unghiile într-un fel,/ cu cleștele, din cealaltă parte a lumii,/ limba să-i fie dată cu jar,/ de foc și fum să ne plesnească de durere rinichii” (ibidem). Mai nou, Radu Ulmeanu pare a se relaxa totuși într-un soi de contemplare a lucrurilor din preajmă, apte a-i oferi o conciliere cu „orașul blestemat”. Înaintarea în vârstă temperează duritățile, înfățișând un minimalism pe alocuri înduioșător, tangențial la animism: „Am început să mă uit lung la lucrurile din casă/ la vasele de flori, la tablourile de pe pereți, la cărțile din bibliotecă/ întrebându-mă în gând dacă vor sta la fel de nepăsătoare/ în momentul în care brusc sau după suferințe teribile/ voi muri” (Am început să mă uit). E o perspectivă a despărțirii fatale care încearcă a-și stabili prețul afectiv. Declarând că a început să privească în aceeași măsură „pomii de prin grădină”, a le îmbrățișa trunchiurile, „încercând instinctiv să le iau ceva din energia vitală/ cu toate că nu mă paște nici o primejdie”, precum și „fetele și femeile de pe stradă/ ispitit de formele trupurilor”, poetul se justifică prin aceea că „de toate astea va trebui să mă despart într-o zi/ ca preotul de altar, ca floarea soarelui de razele lui fierbinți/ ca zilele de lumină” (ibidem). Tonalităților terifiante, secvențelor apocaliptice le iau locul sonuri bemolizate, semne ale adaptării la un real dispus a se pacifica. Treptat dramatismul se dizolvă în fluxul traiului cotidian. Chiar dacă urmărită cu o anume suspiciune, ora matinală se încorporează normalității: „Trompete neglorioase îmi răsună în minte/ farduri fel de fel se arată retinei/ soarele iese dintre nori ca un pistrui melancolic/ și miroase a jale” (Trompete). Natura joacă acum rolul unui antidot al crizei, făcând cu putință o priveliște crepusculară concluzivă: „Intră în mare amurgul/ și toate în lume curg/ iată, plutește pe ape/ cuvântul demiurg// intră în mine lumina/ și cerul e nesfârșit/ soarele moare în beznă/ noaptea grea a venit// totul în jur e iubire/ stelele varsă scântei/ cântecul nopții se-ntinde/ peste noi, peste voi, peste ei// peste tăcerea luminii/ și tăcerile noastre/ se lasă marea tăcere/ pe ale lumii dezastre” (Odă). Creația în cauză reprezintă așadar un periplu prin lumea palpată inclusiv pe extremele sale, până la fascicolul de lumină al redempțiunii care concede până la urmă a cădea asupră-i. Avem a face în Radu Ulmeanu cu un exponent reprezentativ la ora actuală al poeziei transilvane, capitol important al literelor noastre, readusă în prezent cu un suflu nou.

Radu Ulmeanu, O sută și una de poezii. Antologarea poeziilor,

nota biobibliografică și selecția reperelor critice aparțin autorului.

Prefață de Zenovie Cârlugea, Editura Academiei Române, 2021, 192 p.