Mai mult de jumătate din cartea sa de evocări şi portrete literar-prieteneşti, Caligrafie şi culori, Petre Stoica o consacră expresionismului german, fie teoretizând acest curent literar-artistic ce cuprinde la începutul secolului XX un teritoriu cu „epicentrul seismic în Berlinul epocii wilhelmiene”, fie prin scurte dar semnificative comentarii la creaţiile celor mai importanţi scriitori subjugaţi de această „copleşitoare trăire creativă” : Gottfried Benn, Georg Trakl, Franz Werfel, Georg Heym, August Stramm, Ernst Stadler. Partea de interes a volumului o ocupă, fără îndoială, secţiunea „Repere dostoievsckiene în expresionismul german”, în care poetul „copleşit de glorie” dezvoltă o interesantă deschidere critică privind influenţa creaţiei marelui romancier rus asupra autorilor mai sus enumeraţi, prinşi în „teribila furtună” a curentului literar ce a marcat, alături de multe altele, secolul trecut.
Este evidentă fineţea de chirurg literar a lui Petre Stoica în exerciţiul disecţiei tensiunii şi a categoriilor estetice care au pecetluit creaţia expresionistă. O creaţie în care, cum remarcă poetul, vibraţia interioară a liricii expresioniste zdruncină soclul neoclasicismului văzut ca întrupare a falsului în literatură, ca o estetizare ce spoia o realitate dominată de tragismul existenţei.
Petre Stoica se alătură astfel grupului de comentatori care s-au manifestat de-a lungul timpului privitor la opera autorului Demonilor şi pe care îi enumerase, cu scurte dar relevante aprecieri, Dinu Pillat în cartea sa Dostoievski în conştiinţa literară românească. În compania unor importanţi critici şi romancieri ( G. Ibrăileanu, C. Stere, Mihail Sadoveanu, Mihail Ralea, Paul Zarifopol, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Marin Preda), Petre Stoica este cel de-al treilea poet, alături de Mircea Ivănescu şi Marin Sorescu, care ia în discuţie creaţia lui Dostoievski, dar, iată, dintr-o perspectivă inedită, privilegiat fiind, fără îndoială, de cunoaşterea directă a literaturii de limbă germană, din care şi tradusese opere reprezentative.
Să recunoaştem că saltul de la „arheologia blândă” a universului său poetic la analiza „dialogului neîntrerupt cu un interlocutor invizibil”, conform lui Valeriu Cristea, ce ridică opera dostoievskiană la înălţimea celui mai mare „poet al suferinţei” este întreprinsă cu deplina stăpânire a demonstraţiei căreia i se circumscrie ineditul subiectului. El nu rămâne, iată, nici în plasa abordării „geniului religios” al lui Dostoievski, cum se întâmplă în atâtea exegeze înscrise într-un „tezism exclusivist”, cum le denumeşte Dinu Pillat, propriu reprezentanţilor sămănătorismului şi poporanismului sau spiritului comentatorilor teologi, care citesc proza romancierului „cu ardoarea” ce le provoacă o „revizuire a problemelor morale şi o schimbare a comportamentului în viaţă”, nici nu se cutremură inhibator de străfundul psihanalizabil al sufletului rus. „Tangenţele dostoievskiene” în poezia expresionistă germană sunt reliefate cu firescul cu care şi-ar pune pe hârtie „recuperarea cotidianului” din urmele unei „nunţi de cenuşă” sau din fumul „pipei lui Magritte”. Nu întruchiparea „profetului de tip biblic” sau a „vizionarului mistic de coloratură specific ortodoxă”, formulări cu care caracterizează Dinu Pillat interpretările creaţiei dostoievskiene în România dintre cele două războaie mondiale. Petre Stoica, în schimb, regăsește în poezia expresionistă germană o frământare umană în acord cu un elan sufletesc cenzurat de inadaptări, suferinţe şi spaime.
Cu „deplină libertate subiectivă” ( Dinu Pillat), poetul Iepurilor şi anotimpurilor excede cadrul simplelor impresii de lectură din proza scriitorului rus şi a poeziei expresioniştilor germani, punând accentul pe aspectul comparatist al creaţiilor acestora, în care extazul „demonismului dostoievskian”, conform caracterizării lui Thomas Mann, lasă urme vizibile în poezia unor autori ca Trakl, Georg Heym sau Gottfried Benn, creatori ai unui „lexic poetic” îndrăzneţ, cu „viziuni halucinante, cutreierate de demoni şi străjuite de idolii dezastrului”. Petre Stoica vede în lumea coşmarescă a acestor poeţi, strivită de iraţionalul vieţii cotidiene, cu amurguri apăsătoare şi „metamorfoza răului întinsă peste noaptea fără sfîrşit” (Trakl), umbra „vizionarismul abisal” al lui Dostoievski.
Continuând pe linia acestui comparatism, în care Petre Stoica insistă asupra „tangenţelor dostoievskiene în opera lui Trakl”, cred că este necesar să exemplificăm cu câteva citate din versurile poetului austriac despre ceea ce romancierul rus definea „omul ca mister, pe care trebuie să-l pătrunzi”. Scrie Trakl, în Revelaţie şi decădere, poem în proză autobiografic, „Stranii sînt cărările de noapte ale omului”, iar în Vis şi înnoptare, având evidente inserţii de amintiri „negre”, „Amară e moartea, dulce hrană a păcătoşilor”, continuând peste câteva fraze, „O, fiori ai groazei, când fiecare îşi ştie păcatul, umblă pe cărările sale cu spini”, cuvinte ce par a ieşi din gura personajelor dostoievskiene, aflate mereu în dispută cu propriul eu, cu remuşcări târâte prin suflet şi conştiinţă. E prezent, iată, şi la Trakl acel stigmat al damnării, dar şi al mântuirii prin moarte.
Şi mai pregnantă este pecetea dostoievskiană în poezia dintr-o anumită perioadă din creaţia lui Gottfried Benn, premergătoare etapei finale, de „ clarificare şi purificare” (Virgil Nemoianu), când criza morală îi marca o bună parte din viziunea poetică în care se amalgamau, adesea, formulări la limita inteligibilului. Scrie Benn în Moloz, dezvăluind acea inconfundabilă, apăsătoare „semimonstruoasă realitate”: „Moloz, mormane de ruine / îşi pierd dimineaţa plocatul, / adevărul e unul singur: / tu şi nelimitatul – / bea, şi toate nălucirile / spânzură de buze-n pahar, / satură–ţi vlăguirile – / e în zadar -!” . O vlăguire zadarnică precum cea din sufletele personajelor dostoievskiene, din „subterana” unei vieţi de păcat şi înălţare. Sau aceste versuri, pulsând în misterul şi frământările unui vieţi : „Tulbure flux, / străbătut de transe şi vis, / o, Absolut, / pe fruntea mea scris, / spre care mă caţăr pe brânci, / care dai preţ mereu / atâtor lucruri adânci / ştiute de sufletul meu.” Suferinţa veşnicului damnat apasă o existenţă cotidiană cenuşie ce tinde spre un utopic Absolut. Un „montaj de cuvinte” al căror flux izvorăşte din „lucruri adânci”.
Putem vedea în aceste viziuni, ca în multe altele, desigur, fără a fi neapărat unitare, şi o „terapeutică a artei”, cum o denumeşte Petre Stoica, dar, mai mult ca orice, o dorinţă de înnoire a expresiei estetice a poeziei, în acord cu adâncimea trăirilor acestor „vizionari ai amurgului”, cu nevoia acută de „redobândire a sufletului”.