Alexandru Paleologu mi-a spus cu mulți ani în urmă, într-un interviu pe care l-am citat în volumul Viețile lui Alexandru Paleologu că „Adevărata lume este lumea din literatură. Cea care a trecut prin imaginația unui scriitor. Cealaltă nu e lume. Noi vedem lumea ca scriitori, ca model pentru literatură, chiar dacă nu facem din ea un model pentru creațiile noastre. O lume inaptă să se transforme în literatură nu e o lume. E un bâlci. (…) De fapt, numai literatura e o realitate efectivă, care poate să fortifice o minte, un caracter și un suflet.” Mi-am amintit de vorbele eseistului citind captivantul (fără nicio exagerare) volum de critică literară al lui Vasile Popovici, Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu. Așa cum excelent demonstrează autorul într-un eseu introductiv, fiecare operă literară conține mai multe „puncte sensibile”, locuri în care literatura se intersectează cu viața, ficțiunea se întâlnește cu adevărurile eterne, luminând, deopotrivă, viața autorului, cu toată logica ei internă, dar și a cititorului, cu precădere în cazul în care el este și critic literar. Citind cartea lui Vasile Popovici observăm că raționamentul citat din Alexandru Paleologu funcționează în ambele sensuri. Fără să fi fost îmbogățită de imaginația unui scriitor, viața nu este viață adevărată, așa cum nici literatura nu este literatură dacă nu conține niște grăunțe identificabile de viață care să crească și să rodească în mintea și sufletul cititorului, să-i pună în valoare propriile sale gânduri și experiențe existențiale.
Scrie Vasile Popovici că fiecare carte (cel puțin dintre cele analizate în prezentul volum) conține „puncte sensibile” prin care le poți afla „despre tine prin scriitori. Altele, pe care speri să le afli scriind despre ei. Altele, în fine, n-ai ști cum să le numești, fiindcă peste locurile respective încă nu s-a așezat o crustă” (p. 6). Și mai mărturisește autorul că, dacă nu ar fi constatat că există deja o carte cu acest titlu, și-ar fi numit volumul Viața și opera și că a ajuns la concluzia că „niciodată literatura nu e mai mare decât atunci când se amestecă cu destinul și cotidianul, cu micile și marile întâmplări ale biografiei” (p. 7). Glumind puțin, s-ar putea spune că aceste rânduri sunt un prim „punct sensibil” al cărții lui Vasile Popovici, un loc în care poți intui ceva despre autor și despre abordarea lui critică, putând să îi împărtășești sau nu predispozițiile de lectură. De altfel, este suficient să citești cuprinsul acestei cărți pentru a constata că mulți dintre autorii ale căror opere sunt analizate sunt companionii de drum lung în viața literară ai lui Vasile Popovici, unii colegi de generație și de facultate, pe care îi știe de la primele texte publicate și în preajma cărora a trăit întâmplări majore ale vieții și literaturii, de la anii de studenție din vremea comunismului, vremea revoluției și a Proclamației de la Timișoara, până în stricta noastră actualitate. Atunci când scrie despre Adriana Babeți, Daniel Vighi, Mircea Mihăieș, Livius Ciocârlie, Nicolae Manolescu, Marian Papahagi, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Vasile Popovici se simte mai mult decât confortabil pentru că știe bine oamenii din spatele textelor, are amintiri comune cu ei, este familiarizat cu felul lor de a gândi și a argumenta, cu ironia lor, când este cazul. Aceasta îi facilitează mult înțelegerea textului și îl învăluie într-o dimensiune afectivă. Aceeași empatie totală o arată eseistul față de misterioasa Nadia, o tânără iubită a lui Mihail Sebastian, plecată într-un nesfârșit periplu în jurul lumii (dramaturgul nu a mai apucat să o întâlnească niciodată până la tragicul său accident din 29 mai, 1945), pe care Vasile Popovici a cunoscut-o târziu, după anul 2000 și a cărei poveste a descoperit-o cu fascinație înainte de citirea scrisorilor. Tulburător este și felul în care ea a aflat de moartea scriitorului, la câteva luni de la producerea ei, situație care ne face să ne gândim cumva de ultimele scrisori dintre Albert Camus și Maria Casarès și șocul pe care trebuie să îl fi avut actrița la auzul veștii despre moartea scriitorului. Pline emoție, de căldură umană și de entuziasm intelectual au rămas în mintea și în sufletul lui Vasile Popovici și amintirile legate de Lucian Raicu, Sonia Larian și Sorin Titel, oameni pe care, inevitabil, i-a frecventat mai puțin, dar pe care i-a prețuit mult. Fără să facă mari concesii critice, se simte din capul locului o diferență semnificativă de ton când discută despre toți autorii enumerați până aici și, să spunem, Nicolae Breban, ironizat fără limite, în a cărui judecare critică nu se simte nicio urmă de concesie.
Unul dintre cele mai bune, pentru că nuanțate, texte ale cărții, este cel dedicat lui Edgar Papu. Vasile Popovici nu dă semne că l-ar fi cunoscut direct, dar coroborând unele detalii din romanul autobiografic al lui Ion Vianu, Amor intellectualis, cu unele aspecte bine știute din mica istorie a protocronismului românesc, autorul ajunge la o concluzie, dacă nu imprevizibilă, în mod cert, foarte clară: „Înspăimântător la Edgar Papu e faptul că întruchipează intelectualul get-beget, gata să dea curs bunăvoinței fără limite ce rezidă în orice om: diavolul zelos, dornic să sară în ajutor, să facă plăcere mai marilor, să se facă util. Ce perversiune zace aici rânjind! Edgar Papu era un om bun, prea din cale-afară de bun, dostoievskian de bun. Exact aluatul din care crește demonul!” (p. 119) Dar lucrurile nu se opresc aici. Pentru a ilustra, parcă, partea viziunii sale despre „punctul sensibil” care spune că poți afla elemente despre tine prin scriitori, pornind de la comportamentul moral discutabil al lui Edgar Papu, Vasile Popovici evocă niște aspecte mai puțin glorioase din adolescența sa. Își amintește cum, la 12 ani, fiind pus să supravegheze elevii din clasă în timpul orelor de meditație a făcut un exces de zel, care îl obsedează și astăzi. Puțini ar mai fi fost ispitiți astăzi să-și mai aducă aminte de asemenea momente narcisist-autoritare, la limita penibilului. Și mai puțini ar fi fost dispuși să le facă publice în această epocă a imposturii și a eroismului generalizate. Vasile Popovici duce, însă, supliciul până la capăt și recunoaște cu dezarmantă sinceritate: „Unul din sertarele tale secrete, să-i spunem de azi înainte sertarul Edgar Papu: al servilismului, al punerii la dispoziție, al făcutului preș.” (p. 122).
În fine, mai există un „punct sensibil”, revelat în textul Portugalia din vis, despre Mateiu I. Caragiale. După câteva considerente interesante despre roman, inclusiv despre titlul acestuia, Vasile Popovici urmează o pistă oarecum neașteptată a referințelor portugheze din discursul lui Pantazi. El însuși fost ambasador la Lisabona, Vasile Popovici află că la vremea scrierii romanului, Mateiu I. Caragiale îl frecventa pe ambasadorul Portugaliei la București, Martinho de Brederode, despre care spune că era un personaj „matein pur sânge”, provenit dintr-o mare familie nobiliară scăpătată, care, la mulți ani după ce își pierduse funcția alesese să rămână în București, unde a murit în anul 1952, în plin proletcultism. Fiind ambasador la Lisabona, Vasile Popovici caută și găsește palatul familiei Brederode, în care se află astăzi Ambasada Ducatului de Luxemburg și reședința ambasadorului. Călcându-i pragul, privind de acolo peisajul familiar fostului locatar se pune în pielea fostului prieten al lui Mateiu I. Caragiale, înțelege mai bine felul în care acesta s-a atașat de acel București misterios și pitoresc din Craii de Curtea Veche, dar și decizia lui de a rămâne aici, inclusiv după venirea comuniștilor la putere și începutul terorii. Vasile Popovici nu i-a cunoscut nici pe Mateiu I. Caragiale, nici pe ambasadorul Brederode. Dar faptul că a ajuns el însuși ambasador, a călcat pe urmele pașilor din tinerețea acestuia l-a făcut să „simtă” altfel niște realități romanești pe lângă care cei mai mulți dintre cititorii minunatei cărți trec fără să le observe sau să le acorde vreo importanță.
Criticul Alexandru Călinescu are mare dreptate atunci când salută plusul evident pe care îl aduc eseurilor lui Vasile Popovici inserțiile memorialistice din cea mai recentă carte a sa. Rigoarea critică de premiant al clasei a rămas neștirbită (dovadă, superba demonstrație despre instanțele dialogului, pornită de la un fragment din romanul lui Marin Preda, Moromeții, sau studiile despre Mihai Eminescu și Mircea Cărtărescu), dar fragmentele memorialistice sunt cele care dau savoare și interes demersului critic pentru că propun unghiuri de abordare cu totul inedite, oferă privilegiul privirii în încăperi până ieri zăvorâte publicului larg.
Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, de Vasile Popovici este o carte scrisă cu inteligență și talent, care se citește cu pasiune, de la un capăt la celălalt. Prin inserțiile sale memorialistice, ea nu se adresează exclusiv experților, putând fi o lectură plină de învățăminte pentru toți cei care iubesc literatura română.
Vasile Popovici, Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, Editura Cartier, 2021, Chișinău, 228 pag.