editorial
NICOLAE PRELIPCEANU

FĂRĂ SCUZE

Articol publicat în ediția 3/2022

Președinții unor țări occidentale în numele cărora au fost comise crime au obiceiul să-și ceară scuze popoarelor care au fost victime ale acelor crime, chiar dacă între momentul crimelor și prezentul scuzelor s-au interpus zeci, uneori sute de ani. S-a întâmplat mai ales cu țările care au avut colonii, s-a întâmplat și cu altele. În Algeria, cel mai recent exemplu, președintele Franței, Emmanuel Macron, a menționat în acest sens crimele francezilor din războiul anilor ’50-’60, cu toate că, atunci, crimele au fost și de o parte și de alta.

În Statele Unite ale Americii, afroamericanii au pornit mișcări ample, uneori distrugătoare de orașe, pentru pedepsirea albilor care le subjugaseră, acum mai bine de o sută de ani, strămoșii. Nimeni nu a contestat dreptul lor la adevăr, la – măcar – o scuză oficială pentru ororile de-atunci. Urmașii trebuie să sufere sancțiuni pentru ceea ce au făcut strămoșii lor, cu care aceștia nu mai au nici o legătură, alta decât aceea teoretică, istorică. Pentru că nimeni nu stă, acolo, în Statele Unite ale Americii, să cerceteze dacă strămoșii lui John ori ai lui Bill au avut sclavi sau nu. Vinovații sunt, în bloc, toți albii contemporani pentru crimele comise de alți albi, de-acum o sută sau chiar două sute de ani. Fie. Se spune că nu trebuie să-i pedepsim pe fii pentru păcatele părinților. Dar atunci când legătura de rudenie s-a mistuit în ceața secolelor, atunci lucrurile se schimbă, probabil.

La noi a persistat aproape 45 de ani un regim politic criminal. După ce acesta a fost dărâmat, așa cum a fost dărâmat, de bine-de rău, voci doritoare de dreptate au cerut ca nu cumva să existe vreo răzbunare pe urmașii, fii, nepoți, ai unora dintre cei care terorizaseră țara în toți acei ani. Ca să nu facem și noi cum făceau comuniștii, din punctul de vedere al cărora urmașii unor burghezi sau moșieri trebuiau să plătească, dacă nu altfel, măcar cu formația intelectuală, pentru vinile, deseori imaginare, ale părinților lor. Dar s-a întâmplat exact pe dos: ceea ce constituia în ochii unora o pată pe dosarul cuiva, constând în filiația de activist sau securist, a devenit, în ochii multora dintre noii conducători ai țării un punct de merit. Asta ține de specificul nostru și nu numai al nostru, ci și al altor scăpați din lagărul comunist, iluzionându-se că au ajuns într-o lume mai dreaptă. Nu neg că multe s-au schimbat, dar nu totdeauna în sensul dorit de naivii creduli.

La 1 aprilie 1941, românii din câteva sate din Bucovina ocupată de armatele sovietice, Pătrăuți, Cocești, Cupca, Suceveni, s-au înarmat cu steaguri albe, prapuri și icoane, să tot fi fost între două mii și patru mii de oameni, și au pornit-o în procesiune spre noua graniță, pentru a se alătura adevăratei lor patrii, care nu era aceea autoproclamată, „a muncitorilor și țăranilor”. Lucrurile se petreceau după ce ocupanții aflaseră din petiții oficiale și de la trăgătorii cu urechea, de dorința românilor bucovineni. La Fântîna Albă, acești oameni au fost întâmpinați cu focuri de armă, mai precis de mitraliere, care i-au pus la pământ pe aproape toți, iar cei care au scăpat au fost urmăriți de călăi călări și uciși cu săbiile. Că rușii mai aveau, încă, tradiția marelui Budionnîi, vestit călăreț care se ilustrase în războiul civil din anii douăzeci. Se spune că în gropile comune unde au fost îngropate victimele acelui masacru au fost aruncați și unii răniți, fiind, astfel, îngropați de vii. (Aceste informații circulă în spațiul public, dar eu le-am luat dintr-un text al dlui Radu Moțoc, la rândul său citând informații dintr-un articol al dnei Alexandrina Cernov.)

Undeva, mai la nord de Fântâna Albă, e Katynul, locul unde KGB-ul a masacrat zeci de mii de ofițeri și intelectuali polonezi, după ce ocupase partea de răsărit a țării acestora, cuvenită în urma odiosului pact Ribbentrop-Molotov, sau, mai pe șleau, Hitler-Stalin.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca și înainte de altfel, Uniunea Sovietică a exterminat populații întregi, cum ar fi tătarii din Crimeea, sau germanii de pe Volga, deportându-le în condiții abominabile, comparabile probabil numai cu trenurile morții ale naziștilor, în pustietăți din Asia Centrală și Siberia.

În Gulag au fost închiși milioane de nevinovați, dintre care puțini s-au mai întors vii.

Și așa mai departe.

Ați auzit de vreo scuză din partea unui șef de stat al Rusiei, țara care a preluat moștenirea atomică a URSS, armata și celelalte instituții, inclusiv KGB-ul, cu nume schimbat? Cei care au trăit atunci, și aici, în celelalte barăci ale lagărului decât în cea principală, își mai amintesc de ceea ce, poate, în mintea lor, trecea drept scuză: „tovarăși, s-au mai făcut și greșeli”. Că acestea au curmat milioane de vieți omenești nu conta în viziunea bolșevicilor.