Una din pierderile literaturii române actuale a fost retragerea lui Mircea Mihăieș din postura de comentator activ al producției literare în desfășurare, din linia întâi a bătăliei literare, plină de riscuri, dar pasionantă și necesară. Un text programatic publicat, mai demult, în „Cuvântul” – La ce bun critica literară? – a exprimat o opțiune și o hotărâre. Îndepărtarea de literatura română a însemnat însă un câștig în altă parte, în care specialistul în anglistică / americanistică a dat lucrări esențiale, aducând înspre cultura română scriitori importanți: Atlanticul imaginar (2002), Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen (2005); Metafizica detectivului Marlowe (2007); Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. (2009); Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha (2012); Istoria lui Corto Maltese: pirat, anarhist și visător (2014); Ulysses, 732. Romanul romanului (2016); O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019).
Atlanticul imaginar fixează bine tangajul literar al criticului: Carlyle, croitorașul cel viteaz sau Arta de a-ți da în petic; Un celt la porțile estetismului; Narcis & Co. Oscar Wilde între oglinzi carnivore; Ulysses, ora zero; Visul, visătorul; Despărțirea de Africa sau Magia temelor secunde; Negarea lui Proteu; Metafizica doliului; Bazar postmodernist. „Atlanticul imaginar, adică o rețea invizibilă de litere și texte ce leagă țărmul britanic de cel nord-american, adică un ocean încă necartografiat al literaturii anglo-saxone…”.
Pornit în căutarea imaginarului Atlantis, Mircea Mihăieș navighează dezinvolt, cu àcele busolei literare mereu atrase spre mai multe puncte magnetice – opere / scriitori, fără a ținti un liman anume, cu o evidentă plăcere a voiajului în sine. Esența textului critic nu este finalitatea, ci căutarea. Efectul poate să fie chiar schimbarea perspectivei de a percepe opera unui scriitor. „Persistă prejudecata că Oscar Wilde face parte din categoria inovatorilor radicali. A spărgătorilor de canoane. Or, el nu e decât un tradiționalist înfuriat.”
Nimic mai străin criticii practicate de Mircea Mihăieș decât ideile preconcepute, formulările canonizate, mumifierea expresiei critice. De aceea criticul pune mereu și mereu opera sub întrebare, starea proximă a sa este neliniștea căutării. La întrebarea „De unde provine, totuși, ideea că Wilde s-a situat, artisticește, cu câteva decenii în fața epocii în care a trăit?”, răspunsul vine în urma unei investigații amănunțite a operei. Nu, însă, un răspuns limitat și închistat, ci unul care lasă porți deschise pentru alte căutări și, eventual, completări. „Probabil din abilitatea de-a jongla cu ideile, conducându-le spre concluzii ce nu decurg neapărat din ele, însă care îi conferă o luminozitate stranie. De pildă, eclectismul estetic nu reprezintă un impediment în sugerarea unei perspective originale și coerente. Da, va susține el, concepția mea e una eclectică, însă ce altceva decât eclectism e „armonia autentică a tuturor lucrurilor cu adevărat frumoase?”. Însăși ideea de temporalitate (și, deci, desuetudine sau inovație) i se pare irelevantă.”
Când vrea să accentueze o anumită constatare sau o concluzie, criticul apasă tonalitatea afirmației spre limita tranșării, iar efectele sunt, nu de puține ori, șocante. Atunci, un întreg arsenal se pune în mișcare: „Asaltul la baionetă al tradiționalismului nu e, însă, opera unui aventurier cuprins subit de febra sângelui.”; „Teoriile lui sunt asemenea unei grenade cu acțiune limitată”; „Există în această joacă de-a măcelul estetic o enormă confuzie între dorință și putință, între intenție și realizare”; „Partea stranie a acestui discurs ce avansa vijelios spre coerență este că, adesea, cărțile sunt puse, unele față de altele, pe picior de război”.
Există aici un interesant mod de a construi o demonstrație analitică; este ceea ce se poate numi demonstrație prin adăugire contradictorie. Rezultatul unei asemenea construcții se configurează, până la urmă, într-un fin mod de a răscoli hermeneutic variate niveluri de interpretare. „Probabil că neașteptatul salt nu are la bază doar purul impuls polemic sau calcul de administrare spectaculară a creației. Copiii violenței, Vara dinaintea întunericului și Memoriile unui supraviețuitor, cărți care, în ordinea esteticului, sunt realizări de prestigiu, marchează, în latura morală, istoria unui eșec. […] Cu cât sinele interior, fascinat de propria-i vitalitate mistică, va fi mai amplu, cu atât, înspre exterior, personalitatea protagonistului va fi mai supusă deteriorării, atomizării, anonimatului. Viața deconstruită la nivelul prezenței exterioare se recompune, în adâncimile existenței interioare, în stranii imagini ale unei lumi a absolutului. Speculațiile de acest tip ne îndepărtează, însă, de unul dintre filoanele principale din care se hrănește proza atât de contorsionată a lui Doris Lessing: avatarurile conștiinței în lumea modernă.”
Preocuparea lui Mircea Mihăieș pentru opera lui James Joyce este constantă de mai mult timp. Ulysses, 732. Romanul romanului reprezintă cam tot ce se poate spune esențial despre opera lui James Joyce, cu o întindere analitică atât de cuprinzătoare, încât încape în ea de câteva ori romanul comentat. Romanul Ulysses, placă turnantă a literaturii, cu schimbarea de paradigmă înspre modernitatea literară, este comentat de Mircea Mihăieș dintr-o largă perspectivă culturală, cu un remarcabil nivel al exigenței actului critic. Volumul are trei secțiuni, începând cu istorisiri despre timpul de dinaintea publicării romanului, continuând cu partea de dezvoltare hermeneutică (cea mai amplă) și încheind cu procesul editării. Este într-adevăr un roman al romanului, în care Mircea Mihăieș a pus nu doar pasiune, ci și un considerabil efort de documentare și interpretare critică.
Cu O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei, Mircea Mihăieș pare că vrea să epuizeze cazul Joyce. Capitolele cărții au toate în titlu numele eroinei (Molly evantai; Molly imperiala; Molly impudica; Molly carusel; Molly naturalis; Molly triplex; Molly din Troia; Molly de piatră; Molly postmeridian; Molly nocturna; Molly sola; Molly asamblaj; Molly mille-feuilles; Molly grande-bouffe), dar, cu toate acestea, nu atât Molly Bloom ca personaj este urmărită în această amplă exegeză (508 pagini), ci labirintul de descifrare a minții ei („Mintea lui Molly Bloom ni se dezvăluie prin desprinderea violentă de imaginea creată indirect, prin cuvintele celor care o descriu, o evocă ori fantasmează erotic, imaginându-și-o ca amantă.”), solilocviul, comportamentul, expresivitatea dintre „vidul minții și preaplinul senzațiilor corporale”, fluxul conștiinței, vorbirea („Molly vorbește pe șleau, fără ocolișuri, fără ambiguități, fără ascunzișuri.”), toate acestea, deoarece „portretul final se bazează exclusiv pe secrețiile minții eroinei”. De altfel, Mircea Mihăieș constată că „Intuitiv, Joyce a ales tehnica fluxului conștiinței ca vehicul al experiențelor eroinei, neoperând vreo limitare ori ierarhizare între gândurile ei. Fie că e vorba de sintagme, de metafore, de o anumită frazeologie, de specificitatea stilistică ori de experiențe personale, vocea aparține minții, nu organului fonator al personajului.”
O noapte cu Molly Bloom este un titlu ușor misterios, insinuant și persuasiv, chiar derutant prin trimiterea cititorului spre altceva, cu o anume putere de seducție (ca însăși personajul numit), cu o încărcătură simbolistică mai complicată decât se dezvăluie la o primă vedere / lectură. Apoi, cartea nu este doar despre personajul lui Joyce, ci și despre autorul ei, despre felul în care Mircea Mihăieș înțelege critica literară, exegeza de amplitudine culturală, felul în care trebuie asociate ori apropiate fenomenele sociale de problematica ficțiunii literare, modul în care fundalul social-istoric ajută la înțelegerea mai exactă a sensurilor romanului și, implicit, a existenței reale / ficționale a personajului. O noapte cu Molly Bloom este și o cercetare de tip academic, de evidentă exemplaritate, de originală prospecțiune în complexitatea și abisalitatea unui personaj pus între lumini și umbre pe un spectru extrem de larg.
Ca în romanul romanului, Mircea Mihăieș are ambiția să epuizeze subiectul, de aceea se mișcă pe o plajă culturală largă, pe un evantai extins de strategii de interpretare critică (chiar romanul Ulysses „conține o infinitate de aluzii, rescrieri, adaptări ale unor situații culturale de notorietate”), folosind și resursele bibliografice (notificate la sfârșitul volumului), dar trecute printr-o grilă proprie de interpretare. De la tipul „femeii irlandeze”, de la mitologia celtică, de la un posibil model cultural din care se poate revendica Molly Bloom („Nu poate fi ignorat nici modelul cultural de la care o figură de dimensiunile cvasimitologice ale lui Molly Bloom se poate revendica. Contextul scrierii romanului Ulysses era adânc impregnat de efervescența celtică, indusă de generația lui William Butler Yeats și a emulilor săi.”), de la copilăria și adolescența petrecute în Gibraltar, de la lucrări de sexologie din Anglia și Germania, până la înșiruirea amanților ori a glacialității dintre Leopold și Molly sau până la portretizări („A treia portretizare a lui Molly în episodul „Hades” ne-o înfățișează într-o ipostază morbid-exhibiționistă.”) ori relaționarea Molly / Penelopa și fundalul antic al Odiseei, de la comparația cu Cordelia din tragedia shakespeareană ori amintirea picturii lui Goya (Maja desnuda), până la asemănarea cu Ismael și incursiunea în textul biblic, deoarece „Molly, asemeni lui Ismael, a fost «exilată» și a dat naștere, pe alt pământ decât al propriei geneze, unei spițe complicate, în care originile semite, egiptene și celtice s-au îngemănat armonios” – între aceste repere și altele, se desfășoară o întreagă odisee critică și culturală, în care se mișcă dezinvolt Mircea Mihăieș.
Se epuizează aproape întreaga exegeză (mai ales anglo-saxonă) referitoare la interpretarea mitului antic, cu implicațiile, paralelismele, comparațiile Molly / Penelopa. „Lupta lui Molly cu toate adversitățile nu cunoaște răgaz. Ocupată cu destrămarea vălului țesut pentru Laertes (tatăl lui Odiseu), Penelopa ne e înfățișată într-un proces neîntrerupt de acțiune și contraacțiune. Insomniace, Molly și regina Itacăi spun și fac lucruri decisive în timpul nopții. Febrilitatea gesturilor, chiar dacă desfășurate în forme diferite (desfacerea ochi cu ochi a țesăturii la Penelopa, confesiune sub presiunea timpului, dovedită de eliminarea semnelor de punctuație la Molly), indică aceeași grabă de a readuce într-o zonă convenabilă o situație ce ieșise de sub control. Penelopa își pune în aplicare planul departe de ochii privitorilor. N-o vedem, efectiv, niciodată desfirând faimoasa pânză. Constatăm doar că, dimineața, lințoliul lui Laertes este mai scurt decât fusese cu o seară înainte. În schimb, Molly Bloom își întinde pânza textual sub privirile cititorului.”
Ceea ce rămâne remarcabil în carte îl reprezintă faptul că mereu Mircea Mihăieș își expune punctul de vedere, își susține opinia, răspicat, fără menajamente, fără nicio timorare în fața valorii și reprezentativității romanului lui Joyce sau față de părerea unor exegeți de notorietate în analiza operei lui Joyce. Mircea Mihăieș își urmează drumul în a croi și a realiza imaginea și destinul lui Molly Bloom, conform viziunii sale. S-a născut o carte care, pornind din literatura lui Joyce, este o altă carte, ce îi aparține lui Mircea Mihăieș, deopotrivă, aici, critic și istoric literar, dar și romancier. „Cel mai important motiv ține, în opinia mea, de structura esențialmente contrapunctică a romanului Ulysses. Cartea e construită ca o alternativă la marele poem epic al lui Homer, ca o demonstrație a inversării dramatice a semnificațiilor gesturilor eroice în modernitate, prin comparație cu cele cunoscute de societățile tradiționale.”
În dorința de a realiza portretul complet și cât mai exact al lui Molly Bloom, nimic nu cenzurează exprimarea criticului, afirmațiile sunt fruste, directe, fără parafraze, fără ocolișuri, uneori chiar contondente. Personajul poate fi văzut din varii unghiuri, dar afirmă criticul „indiferent de unghiul de abordare, ea plutește într-un ocean de sexualitate, proiecții obscene și strategii amoroase”. Criticul este mereu atent la detaliile generatoare de semnificații și le valorifică în favoarea demersului său de configurare cât mai exactă și completă a profilului personajului: natural, psihologic, literar, domestic, amoros, sentimental, conjugal, cultural. Este interesat de relația dintre îmbrăcăminte și corp care „rămâne esențială pe tot parcursul romanului”, de felul în care este percepută și trăită feminitatea („Eroina își asumă astfel clișeele prin care ne este înfățișată feminitatea”), de rolul cărților și al lecturii („Lectura favorită a lui Molly sunt scrisorile de dragoste.[…] Goi din punctul de vedere al corpului de gânduri și imagini, eroii sunt astfel îmbrăcați într-o armură livrescă – prelungire și racord la viața dominată de pasiuni carnale. Prin contrast „literatura” reprezintă o deschidere directă, chiar virulentă, spre magma clocotitoare din care sunt alcătuiți.”), de relația muzică și eros („Intrarea în starea de muzicalitate a lui Molly e înfățișată sub forma unui ritual. Excitarea sexuală și comportamentul amoros sunt subtil induse de muzică. Prin dans cântecele se corporalizează. Pasiunea crește proporțional cu intensitatea muzicii, devenită un excitant sexual insidios, plutind amețitor și confuz totodată peste ființe și lucruri.”), de visele ori trăirile erotice ale „tinerei din Gibraltar”, dar și ale „femeii mature din Dublin”, de problema „evreității” lui Molly, care este „în egală măsură fascinantă și enigmatică”, de felul în care personajul pune în evidență „materialitatea limbajului”, dar și de modul în care limbajul / scrierea configurează personajul („Prinsă în lanțul nemilos în care socialul și moralul dictează asupra ființelor și conștiințelor, Molly încearcă să evadeze construind din cuvinte un regat plasat dincolo de sentimente și judecăți morale.”), de modul în care Molly Bloom se raportează la amanți (mai ales la Boylan) și de felul în care narează, visează, relatează relațiile cu aceștia.
În complexitatea viziunii criticului asupra personajului, Molly Bloom este văzută, cu toate relațiile, întâmplările, trăirile, ca o singuratică, consolidând prin această ipostază a ei „statutul femeii moderne”, dar care nu părăsește niciodată iubirea, înțeleasă de ea într-un mod cu totul particular. „Ca și antemergătoarea ei, Cordelia, a transformat vitregia sorții într-o modalitate de a-și trăi, dincolo de cuvinte, pasiunea până la capăt. Asumându-și o stranie formă de singurătate, ea nu încetează nicio clipă să iubească. Alături de gânduri, iubirea constituie scheletul pe care se construiește o identitate decupată în afara realității. Pentru că, într-adevăr, e vorba, în cazul ei, de o singurătate de un tip special. Ea conotează sentimentul tragic al vieții, senzația indescriptibilă că îți populezi absența cu propria prezență. Aceasta reprezintă „zestrea” lăsată omenirii de mulțimea de Cordelii care au știut să-și ascundă sentimentele îndărătul tăcerii și singurătății. Marea lecție reînvățată în felul acesta e cea a cunoașterii de sine. Între renunțare și ispită, Molly Bloom rescrie o întreagă istorie de suferințe neștiute și de dorințe reprimate.”
Mircea Mihăieș revine în decursul comentariului său asupra acestei ipostaze de singurătate, care se manifestă în diverse feluri, la diferite vârste („Singurătatea lui Molly e legată de încetinirea funcțiilor corpului, instalată deja, după cum sugerează și faptul că s-a îngrășat. Nu îndeajuns de mult pentru a nu atrage încă privirea bărbaților și pentru a dori, la rându-i, cu ardoare plăcerile dragostei.”), dar forma supremă a singurătății lui Molly este „singurătatea erotică”. Existența lui Molly s-a desfășurat între „un timp al exuberanței și un timp al însingurării”, poate că acesta este chiar actul temporal de desfășurare al existenței umane, personajul devenind, astfel, cu tot subiectivismul și individualitatea sa, un purtător de mai largi semnificații ce țin de viața omului. „Ceea ce le determină sunt condițiile naturale: exotismul, soarele, lumina intensă, influența erotizantă a mării, ambianța aproape exclusiv tinerească din Gibraltar, pe de o parte, monotonia, cenușiul, paralizia, vulgaritatea și lichefierea voinței, pe de alta, în Irlanda. Prin urmare, singurătatea lui Molly Bloom se relevă a fi o „boală indusă”, o excrescență a unui stil de viață care a omorât în ea promisiunile tinereții petrecute într-un tărâm al tuturor posibilităților.” În relație directă sau doar în tangență cu Molly Bloom se discută în carte și despre alte personaje, în primul rând despre Leopold Bloom, dar și despre „hiperpotentul” Hugh Boylan, despre Josie Powell și Mary Driscoll, despre Martha Clifford ori ofițerul Mulvey, despre Stephen Dedalus ori Buck Mulligan, despre Bella Cohen, patroana „bordelului din Nighttown”.
Cu exegeza lui Mircea Mihăieș, Molly Bloom a devenit un personaj și mai faimos, dintr-un roman ce reprezintă un punct de reper și de transfer paradigmatic în literatura europeană. Ulysses rămâne mereu un punct de relaționare, dar Romanul unei femei transcende epicul din romanul lui Joyce. Lucrare de exegeză critică (o spune și autorul: „…o interpretare sistematică, multiunghiulară a gândurilor, acțiunilor și vieții lui Molly Bloom. Am încercat, în felul acesta, să ilustrez și două dintre tehnicile prin care modernismul a operat o ruptură decisivă în raport cu discursul realist: pluralitatea punctelor de vedere și anularea cronologiei clasice.”), Romanul unei femei se poate citi și prin grila cu care citești o operă de ficțiune. Acest posibil tangaj interpretativ potențează valoarea și originalitatea lucrării O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei.
Mircea Mihăieș, O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei.
Editura Polirom, 2019.