Cine îl știe pe Radu Paraschivescu din emisiunile pe teme fotbalistice de pe DIGI Sport, din culegerile sale de perle ale politicienilor actuali sau chiar din lectura romanului său de debut, Balul fantomelor (RAO, 2000), va avea o mare și agreabilă surpriză la lectura celui mai recent roman al său, Acul de aur și ochii Glorianei.
În plin secol al XVI-lea, când tronul Angliei era ocupat de regina Elisabeta I, iar liderul lumii catolice era Papa Clement al VIII-lea, conflictele dintre scaunul papal și monarhia engleză erau la apogeu, doi frați de profesie măcelari, Durante și Cesare Scacchi, dintr-un sat din regiunea Umbria își construiseră pe plan local o solidă reputație de… chirurgi oculiști. Vestea succesului lor în tratarea cataractei s-a întins repede până la Roma. Printr-un capriciu al sorții, aproape simultan, Durante e chemat să îl trateze pe Papa Clement al VIII-lea, iar fratele său mai mic, Cesare, pe regina Elisabeta I, bun prilej pentru ambii de a cunoaște realitatea și specificitatea vieții cotidiene la cele două curți aflate în conflict deschis pe teme religioase. Veniți din satul lor izolat în mijlocul pădurii, adepți ai unui mod de viață sănătos, caracterizat prin bun simț, modestie, discreție și un soi de înțelepciune de proveniență rustică, cei doi frați sunt ca niște camere de luat vederi care înregistrează behaviorismul oamenilor în timpul cutremurelor și al ciumei, observă intrigile de la curte, jocurile duble, trădările și răzbunările, asistă la primele reprezentații de teatru sau la atmosfera de bâlci a execuțiilor publice. Cei doi frați sunt mai degrabă martori decât actanți, seamănă cu niște oameni de știință superiori și abstrași, care observă fiecare detaliu, pun o mulțime de întrebări perfect legitime, pentru a pătrunde esența fenomenelor și a întâmplărilor, de o condiție intelectuală pe care trecutul lor de măcelari într-un sat izolat nu prea are cum să o justifice.
Este Acul de aur și ochii Glorianei un roman istoric? Da, în măsura în care acțiunea sa se petrece cu multe secole în urmă, printre personaje și cu întâmplări familiare din cărțile de istorie, din literatură, din teatru sau din producțiile cinematografice. Nu neapărat, în condițiile în care personajele observă, gândesc și se exprimă ca în zilele noastre, nu schimonosesc limba cu utilizarea a tot felul de arhaisme care să ofere o pretinsă notă de autenticitate istorică, accentul este pus pe conștiința personajelor martore la evenimente pe care le știm din cărțile de istorie, nu la integrarea lor în timpul respectiv. La finalul romanului de peste 300 de pagini, nu prea am idee, de pildă, cum erau îmbrăcați Durante și Cesare, nu m-am gândit nicio secundă să îmi imaginez siluetele lor în contextul întâmplărilor din carte. Îi simt mai degrabă ca pe niște oameni ai zilelor noastre, un fel de călători în timp. Este o tendință stilistică specifică prozei contemporane, mai apropiată de Camus decât de Sadoveanu, în care ideile, raționamentele, trăirile foarte credibile pentru cititorul de azi, sunt mai importante decât stricta specificitate istorică.
Este Acul de aur și ochii Glorianei un roman de aventuri? Deși, în mod cert, sunt destule pagini care să justifice o asemenea lectură, este clar că nu aceasta este miza principală a autorului. Radu Paraschivescu este un autor prea inteligent pentru a-și propune doar să-și țină cititorii cu sufletul la gură, urmărind firul unor întâmplări de capă și spadă, în costume de epocă, fie ele și ieșite din comun. De altfel, într-o foarte utilă Lămurire, el spune că proiectul inițial al acestei cărți a fost cel de a scrie un volum de povestiri. Ceea ce sugerează de la început o intenționalitate străină unui eventual roman de aventuri. Ideea de a transforma totul în roman a venit pe măsura scrierii cărții și a diversificării firelor narative: „Pe măsură ce ramificam trama și descopeream întâmplări și amănunte care trebuiau luate în calcul, îmi dădeam seama că rama povestirilor ar fi prea îngustă pentru aventura lui Cesare Scacchi și a celor din jurul său, fie ei umbrieni, romani, francezi sau englezi. Fie ei măcelari, diplomați, mesageri, amante, interpreți, curteni, papi sau regine. Era nevoie de mai mult. Era nevoie de un roman.” (p. 7) Este clar că ideea transformării volumului de povestiri în roman are drept principală cauză îmbogățirea fluxului narativ și sporirea numărului de personaje, nu neapărat dorința autorului de a schimba logica discursului narativ.
Chiar dacă Radu Paraschivescu este unul dintre cei mai buni traducători din limba engleză pe care îi avem și pe sub ochii căruia au trecut o mulțime de cărți, inclusiv de istoria Angliei în epoca elisabetană, poate să surprindă naturalețea cu care se mișcă în realitatea geografică, istorică, socială și politică a arealului umbrian, roman și londonez din secolul al XVI-lea. Rezultatul este spectaculos și la concretizarea lui par să fi contribuit, pe lângă informațiile memorate din lectura mai nouă sau mai veche a unor cărți, și stagii de documentare foarte diverse, care trebuie să fi inclus și excursii la fața locului, vizitarea unor muzee locale, studierea de prospecte turistice, cu legende locale, din zone care de obicei nu sunt incluse în marea istorie, filme artistice despre epocă etc. Toate sursele sunt completate cu imaginația scriitorului, iar rezultatul este de cele mai multe ori remarcabil, din punct de vedere literar. Excepționale mi se par, de pildă, paginile în care Cesare Scacchi este dus de gazdele sale londoneze să asiste la o execuție publică. Atmosfera de sărbătoare populară, de iarmaroc desprins parcă din Amintirile din copilărie ale lui Creangă, îi produce un mic șoc vizitatorului de ocazie, iar faptul că tot spectacolul la care a fost pus să asiste a fost un test care să verifice faptul că nu-i tremură mâna înaintea intervenției la ochii reginei, produce un șoc cititorului. „Călăii îi așteptau, goi până la brâu și cu glugile roșii pe cap. Își făceau de lucru cercetând tăria nodurilor, încercând funiile și trăgând zdravăn de ele, spre hazul liotei de gură-cască. La fiecare smucire, gloata hohotea și pe urmă izbucnea în urale (scena duce cu gândul la momentul verificării plaselor de către arbitri înaintea meciurilor de fotbal din zilele noastre – n.m.). De zeci, dacă nu cumva de sute de ani, stăpânirea făcuse în așa fel încât pedepsirea răufăcătorilor să capete aerul unei sărbători câmpenești. Iar legănarea în ștreang a nefericiților nu era prilej de veselie doar pentru cei mari, ci și pentru copiii pe care aceștia îi aduceau uneori cu ei. Unii își cocoțau zgâmboii pe umeri, ca în zilele de bâlci, când îi ajutau să vadă mai bine înghițitorii de flăcări și de săbii sau pe femeia cu barbă, vrând să le arate că pungășeala trândavă, hoțomăneala și înfigerea cuțitului în semenul lor le putea vârî gâtul în ștreang. Alții, dimpotrivă, își învățaseră odraslele, înainte să plece de acasă, că mulțimea strânsă pe tăpșan sorbea din ochi zbânțuiala de la Tyburn și își nesocotea buzunarele, ceea ce le dădea prilejul prichindeilor să le cotrobăie prin veșminte cu degetele lor mici și dibace, doar-doar or găsi un bănuț sau orice altceva ar fi putut fi de folos în casă .” (p. 232)
Tot prin ochii măriți de uimire, de neofit, ai lui Cesare Scacchi sunt privite spectacolele de teatru din epoca elisabetană și atmosfera din jurul lor, inclusiv discuțiile despre ascensiunea fulminantă a unui anume William Shakespeare (Will Cum-îl-cheamă, în pronunția umbrianului Cesare). De altfel, într-o scrisoare trimisă fratelui său Durante, Cesare subliniază cu subtilitate această apetență a englezilor pentru spectacol și face chiar o comparație între atmosfera de la reprezentațiile teatrale și cea de la execuțiile publice.
Cumva paradoxal, la sfârșitul lecturii romanului Acul de aur și ochii Glorianei, cititorul rămâne în minte mai degrabă cu unele întrebări și impresii legate de civilizația, mentalitățile, valorile, comportamentele sociale, judecățile morale, justiția din Europa secolului al XVI-lea, decât cu amintirea unor întâmplări ieșite din comun și a aventurilor care l-au ținut cu sufletul la gură. Cu toate acestea, Acul de aur și ochii Glorianei este un roman autentic. Radu Paraschivescu descrie cu veritabilă vocație de romancier, nu problematizează. Scopul său nu este cel de a preda o lecție, de a educa. Problematizarea, câtă este, rezidă din felul personajelor de a privi și de a interpreta realitatea lumii înconjurătoare și de a se raporta la situațiile care le apar în cale. Iar până la urmă acestea sunt elementele care rămân în mintea cititorului.
Un roman scris de un autor român, care trăiește în România, despre epoca Papei Clement al VIII-lea și a reginei Elisabeta I nu este ceva foarte uzual. Radu Paraschivescu face, cu dezinvoltură și curaj, acest exercițiu de erudiție și imaginație, iar rezultatul este unul foarte spectaculos. Acul de aur și ochii Glorianei este un roman serios, dar care să citește cu cea mai mare plăcere. Îl recomand fără rest.
Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei,
Editura Humanitas, București, 2021