miscellanea
Eugenia Țarălungă

BREVIAR EDITORIAL

Articol publicat în ediția 4/2022

Semnătura indiană de Radu Sergiu Ruba, Editura Trei, București, 2021, 478 p.

Tezele din 7 iulie 1971 ale lui Ceaușescu au intrat în coliziune frontală cu sensibilitatea, curajul, impetuozitatea și ingeniozitatea unui adolescent de 17 ani, elev eminent al Liceului de nevăzători din Cluj-Napoca. Pentru el, radioul însemna enorm – între altele, și muzica Occidentului decadent, interzisă în România. Însemna, de fapt, libertate. Chiar dacă există motivații și explicații, gestul autorului rămâne dacă nu singular, atunci cu siguranță de admirat. Poate că nu mulți membri Pen Club România, organizație din care Ruba face, de ani buni, parte și-au înscris în biografie scrisori către postul de radio Europa Liberă, asumându-și, cu prospețimea vârstei poate, consecințele aspre ale unui asemenea demers.

După ce, într-o dimineață, a fost anchetat de un om al Securități, ascuns în labirintul tipografiei Braille – loc de taină la orele serii –, Radu Ruba îi destăinuie celui mai bun prieten al lui, Șerban, începutul scrisorii trimise către RFE: „Un om de știință sovietic a declarat că idei mari sunt și acelea care împiedică progresul umanității. Potrivit acestui mod de a judeca lucrurile, ideile lansate de conducătorul țării pe șapte a șaptea șapteșunu la Mangalia, așa-numitele Teze din iulie, sunt idei mari cât roata carului. Ele pot bloca orice pas înainte al omenirii: Iar odată cu aceste mari idei, istoria ne dovedește că dictatorii au avut, mulți dintre ei, câte o ambiție artistică: Hitler s-a pretins pictor, al nostru vrea să se afirme ca orator.” Scrisoarea fusese scrisă efectiv, după dictare, de sora lui Radu și se încheia cu o semnătură (indiană), mai mult sau mai puțin enigmatică: Vainateyananda. Acea vară, 1971, a adus cu sine experiențe existențiale de tot felul: erotice, culturale, dar mai ales confruntarea cu ochiul veghetor al Securității.

Dumitru Augustin Doman și Bogdan-Alexandru Stănescu se întrec, pe bună dreptate, în a aduce laude acestui bildungsroman. Este romanul celor care au trăit „marea dezamăgire post-68”.

Levitația de Radu Sergiu Ruba, Editura Tracus Arte, București, 2021, 110 p.

Cum a ajuns levitația un fapt cotidian pentru Radu Sergiu Ruba? Prin scris și prin vis. Prin alb. Literele, paginile albe, cărțile („Am sărutat prima pagină/ iar ea de la buzele mele/ s-a făcut și mai albă/ am sărutat-o și pe cea din urmă/ înțelegând că nici sângele meu pe zăpadă/ n-ar fi în stare să mai lase semne.”) fac posibile confesiuni, mărturii, spovedanii. Poetul pare un histrion în alertă, mereu dozând și ocultând melancolia și nevoia de puritate, de lumină, sau evitând ca acestea să băltească „o vreme în priviri ca amurgul”: „Nimeni nu intră în templul acesta/ decât ca să se mărturisească./ Va trebui s-o faci și tu/ și să rămâi/ nu să dai mereu să te strecori afară/ pentru că cerul de acolo nu mai e al lui Dumnezeu/ ci al episcopiei/ dovadă stelele de pe umerii înaltpreasfințiilor lor.// Ia-ți ochii de la icoane/ și întoarce-i spre mine/ căci după mărturia ta/ eu nu voi mai fi// Biserica asta însă va fi/ și așa cum am purtat-o eu în spinare/ îți va rămâne ție/ s-o porți mai departe/ dar numai după întreaga-ți mărturisire.” Ceea ce duce cu gândul, spune Al. Cistelecan în postfața volumului Histrionul în capcană, la „un indice acut de dramatism în nostalgia sacrului, devenită o subtemă aproape omniprezentă”.

Prin lumea largă. Ilustrate din Orientul îndepărtat de Constantin Arcu, col. Paraliteraria, Editura Limes, Florești-Cluj, 2020, 378 p.

Întinse de-a lungul a șapte ani (2012-2019), călătoriile din această parte a lumii i-au prilejuit autorului observații, fotografii nenumărate, reflecții, însemnări – unele dintre ele cu accente ironice sau autoironice (mai ales la adresa Năzdrăvanului) – grupate sub titlurile: Meridianul galben, Tigrii asiatici, Pagini japoneze, Prin țările calde ale copilăriei noastre și Ilustrate din Indochina.

Incursiunile scriitorului Constantin Arcu se fac nu numai în spații îndepărtate, ci și în timp, așa cum se întâmplă în Laos: „Din cameră, se zărește un cot al fluviului Mekong, dincolo de o pajiște pe care își fac treaba câțiva grădinari. Denumirea fluviului îmi trezește amintiri din nopțile copilăriei, când ascultam la Vocea Americii relatări despre războiul din Indochina. Auzeam despre Mekong și despre trupe, de avioane, napalm, etc., un infern pe care încercam să-l înțeleg, până când adormeam. Acum mă uit cuprins de uimire la apele gălbui sclipind în bătaia soarelui de dimineață, dincolo de malul abrupt. În somnul meu de copil de la țară, sub un pled rărit, am visat că voi ajunge peste ani prin aceste locuri ? Mă simt ciudat, străbătut de sentimente bizare, opuse.”

Prin lumea largă. Here I am, Europe! de Constantin Arcu, col. Paraliteraria, Editura Limes, Florești-Cluj, 2020, 314 p.

În paralel cu drumurile transatlantice, despre care am consemnat și aici, sau alternând cu alte călătorii te miri unde, Constantin Arcu a avut curiozitatea, firește, să exploreze și filonul cultural al Europei, iar scrierile sale stau mărturie despre o lume în care se simte mult mai în largul său: Jurnal nordic, Însemnări cretane, Însemnări din Mallorca, Croazieră pe Mediterana, Jurnal… boem, Coasta Dalmației, Prin lumea anglo-saxonă.

Când călătorești, mereu alegi, chiar dacă pare totul dinainte stabilit. Între a vizita, de pildă, Țarscoe Selo, pentru care autorul deja plătise în România 58 de euro, și a merge spre Nevski Prospect, e limpede care e opțiunea scriitorului, fără ezitări – iar de-acum încolo chiar nu se știe cine și când va mai putea umbla în voie, ca turist, prin Sankt Petersburg: „Mergem mai întâi la muzeul Pușkin, în apropiere de Ermitaj, apoi coborâm pe superbul bulevard către muzeul Dostoievski. Pe o alee pietonală, L. vede o statuie și aflu că e Gogol. Facem și aici fotografii.

La muzeul Dostoievski cumpăr suveniruri.

Intrăm într-o piață din apropiere și cumpăr două pere frumoase de la o precupeață. Aflăm că e din Moldova, o localitate cunoscută din dreptul Iașului, însă locuiește aici de vreo 18 ani.”

Călătoriile lui Constantin Arcu ne dezvăluie, implicit, un peisaj interior al celui care a fost, în jurul anului 1960, doar un copil pornit din Flămânzi spre Hârlău, spre a străbate o primă distanță, miraculoasă, de 20 de km. – din acea primă călătorie s-a născut un vis, acela de a explora lumea.