Horia Bădescu este un scriitor complex, manifestându-se plenar în mai multe domenii ale creaţiei: poezie, roman, publicistică, filozofie a culturii, eseistică, teatru. Este şi un scriitor bilingv, excelent poet şi traducător în şi din limba franceză, bine cunoscut şi apreciat, mai ales în spaţiul cultural francofon. Unitar în complexitatea operei sale, orice direcţie a preocupărilor scriitorului trebuie conectată la întreaga sa creaţie. Cu osebire, Horia Bădescu este un poet ‒ prodigios şi original în lirica sa, considerabilă ca amplitudine şi remarcabilă prin ţinuta artistică pe care o etalează.
Născut în urmă cu 79 de ani (Arefu, Argeş, 24 febr. 1943), poetul, considerat „printre scriitorii cei mai reprezentativi pe care îi are literatura română în ultimii ani” (Liviu Petrescu), a îmbogăţit literatura română cu peste douăzeci de volume de poezie, fiecare dintre ele reprezentând o valoare certă ‒ ca volum în sine şi deopotrivă în ansamblul creaţiei poetice. Creaţie care, la iniţiativa Copyro şi sub egida Universităţii „Babeş-Bolyai”, a fost antologată de curând în trei volume, în selecţia autorului, sub titlul Cărţile vieţuirii. Trilogiei amintite i s-a adăugat un volum de inedite, Dinaintea ta merge tăcerea, ce se constituie în al patrulea volum al Cărţilor vieţuirii. Opul ultim este postfaţat de un text remarcabil al lui Theodor Codreanu: Vieţuiri în lumina taborică.
La multitudinea ariilor tematice dezvoltate în operă (în acest eseu ne oprim asupra unei singure sfere a creaţiei lui lirice) subliniem şi arta poetului de a revela Cuvântul. Pe care îl mânuieşte inspirat spre a (re)deveni, din Haos primordial, Logos creator. Horia Bădescu etalează în opera sa variate voci lirice care se reunesc finalmente într-o voce unică şi originală. Are harul Cuvântului care zideşte şi este hrănit cu otrava divină a contemplaţiei. Poezia lui s-a dezvoltat ca o opera aperta, într-o continuă devenire. Scriitorul reia în lirica sa mari teme ale literaturii de oricând şi de pretutindeni, le regândeşte şi reaşază, construindu-şi cu trudă, cu iubire şi cu determinare un zigurat propriu, rezistent vremilor: o re-aşezare a liricii, pe alte temeiuri şi cu o notă clară de personalitate.
Horia Bădescu afirma într-un anumit context că „nu prea are legătură” cu generaţia 60, „în afara vârstei biologice”: „De la Eugen Simion, Piru, Laurențiu Ulici, Petru Poantă, Papahagi, Irina Petraș, Ioan Holban ori Adrian Dinu Rachieru, am fost plasat în generația 70, care include și prima generație fondatoare, echinoxistă, cu care mă simt solidar estetic și existențial, evident cu particularităție fiecăruia dintre noi”. Şi poetul citează din aprecierile profesorului Rachieru: „Văzut la debut (Marile Eleusii, 1971) ca un poet neoromantic (cf. I. Negoițescu), trecut prin atelierul echinoxist, având cultul și cultura poeziei, Horia Bădescu evoluează, sub ecoul modelelor, înspre un neoexpresionism care se deschide suferinței cosmice. De fapt, promoția-sandwich (cea a anilor ʼ70) va încerca un efort de diferențiere față de stilul dominant al epocii. Fără apetențe gregare, abstrasă din real, va propune un lirism rece, irizat cultural, la distanță de euforiile șaizeciste și, ulterior, de plonjonul în cotidian, în discursul neceremonios al optzeciștilor.”
În lirica anilor ʼ60-ʼ70 poetul şi poemul realizează o unitate. Poemul glăsuind mai ales prin înalt, ca şi prin adâncimea meditaţiei transpusă în vers, este firesc ca şi poetul să fie asemenea poemului. Această poezie învesteşte eul liric cu statutul şi potenţele exemplarităţii: etalon, dorifor, clasic ‒ adică perfect. Şi e normal ca, atunci, poetul să se ipostazieze printr-un imaginar ales: „Nesocotit,/ în armura oaselor,/ nemuritor socotindu-mă,/ dintr-o nebănuită sfinţenie/ trăgându-mi/ ceea ce numai mugurii bănuiesc/ şi auzind laptele urselor/ zămislind neauzitul” (Nesocotit). În areopagul cultivat de optica generaţiei sale, poetul se defineşte ca un prestidigitator chinuit al Cuvântului ‒ echivalent al Divinităţii şi Poeziei. „Starea de Cuvânt este sensul Poeziei”, afirmă Horia Bădescu. „Starea de cuvânt, adică jupuirea Fiinţei de eternitatea istoriei. Precum altădată sfântul Bartolomeu, Poezia se duce să-l întâlnească pe Dumnezeu purtând pe umărul însângerat propria piele, viaţa poetului.” (Fereastra magilor).
Anotimpurile rămân o temă recurentă ‒ în literatură în general, în poezie în special. Lirica peisagistă a făcut carieră îndeosebi începând cu clasicii şi clasicismul, şi orientarea către această temă, vastă şi mai ales accesibilă, va dura. Dar perspectiva asupra ei, întemeiată pe necesitatea, simţită frecvent, a cultivării imaginii, a pastelului, a suportat interpretări tot mai variate, imaginea trecând, la modul benefic, sub incidenţa simbolului şi a alegoriei. Semantica lexicului, inclusiv ectosemantica, a evoluat permanent spre simbol. Peste sentimentul anotimpurilor, văzute în ipostazierea lor clasică drept descriptive, pastelizante, starea poetică desprinzându-se din peisaj, s-a configurat cu insistenţă o analogie alegorică în care anotimpurile anului au fost şi sunt văzute ca un echivalent al existenţei umane în curgerea ei firească şi imuabilă. Este cea mai frecventă alegorizare a scurgerii anotimpurilor: racordarea liniei lor cu linia vieţii. Copilăria şi adolescenţa sunt primăvara vieţii, vara este un anotimp analog trăirii plenare ş.a.m.d.
Însă lirica lui Horia Bădescu lasă impresia unei viziuni mai puţin obişnuite asupra anotimpurilor. În opera poetului lirica de acest gen nu se constituie în imagine propriu-zisă, ci în stare existenţială. Discursul liric nu este descriptiv, ci interior. Anotimpurile poetului nu sunt peisaj, ci concept. În afară de câteva elemente presupunând imagine plastică, dar fiind componente ale eşafodajului simbolic (măcieşul, ţărâna, ploaia, mierla, ninsoarea, vântul, orizontul sideral…), Horia Bădescu cultivă o aparentă poezie a anotimpurilor, dar mai ales o certă poezie a stărilor existenţiale, văzute ca proces şi ca flux al creaţiei. Poetul ne oferă o poezie doar aparent descriptivă: în fond este o meditaţie asupra existenţei, a rostului creaţiei şi creatorului. Lirica sa investeşte în anotimpuri o semantică de tip alegoric. Cuvântul, sensul, sintagma sunt racordate la poetica modernismului: „A obosit vara,/ ca și tine;/ de propria arșiță/ a obosit./ De cenușa zilelor ei/ infectate de soare,/ de hămeseala luminii care-i roade/ sămânța./ Doar frunzele viei au crescut/ precum pofta nesăbuită/ a cărnii./ Va veni toamna,/ ploaia va spăla caldarâmul/ văzduhului./ La capătul zilei/ tăcerea/ și versetele Facerii.” (Poemele verii). Poem al anotimpurilor în aparenţă, textul este o sinteză a existenţei şi a fiinţării, văzute, subliniem, ca flux al creaţiei. Cele două procese, al existenţei şi al creaţiei, în cazul liricii lui Horia Bădescu sunt afíne.
Peste ordinea firească a anotimpurilor, trecută, prin analogie-alegorie, în cea existenţială, poetul propune subiacent o altă ordine. La Horia Bădescu momentele de maximă împlinire nu sunt vara, nici primăvara, ci toamna şi iarna. Aşa se explică şi faptul că regăsim poetul în imaginea unui adorator/ adept al australului, contaminat de atracţia magică a Urselor şi a constelaţiei Orion. Deopotrivă constelaţii şi ursitoare, Ursele se împletesc în semnificaţii ale destinului: „Departe, în larguri/ se leagă/ urselor stinse/ linia-ntreagă.” (Ursele). Orion sugerează un orizont astral, descins şi în existenţa noastră: spaţială, temporală, mai ales sufletească. Orion stă, în lirica poetului echinoxist, sub semnul singurătăţii: „Nu vreau să mă iubeşti! Sub steaua asta/ nu-i loc mai mult de o singurătate;/ ochiul tăcerii înfloreşte-n gol/ neplânse lacrămile toate,// veghează Orionul, lunecând/ cu pânzele luminii îngheţate./ Nu vreau să mă iubeşti! Sub steaua asta/ nu-i loc mai mult de o singurătate.” (Veghe). Autumnalia reuneşte, într-o pagină antologică amintind de lirica lui Rilke, Georg Heym sau Trakl, simboluri frecvent cultivate de autor în poezia sa: „E toamnă, pustiu de lumină,/ creşte amurgul, ora declină,/ cade roada, cade frunza, cade cuvântul,/ se umple de sine pământul,/ vin nopţile reci, cade bruma, pe mâini ne alunecă viaţa, postuma,/ bate la porţi Orionul, vremea, vecia,/ şuieră-n oase pustiul pustia”. Poezia de substanţe reci, a(u)strale, este frecventă în creaţia lui Horia Bădescu.
În care esenţa ciclului anotimpurilor nu este doar drumul, firesc cultivat în lirica peisagistă, al vieţii către moarte, ci şi, în alt plan simbolic, paralel, un drum al împlinirii ca poet. Iar punctul terminus care marchează finalizarea creaţiei, împlinirea ei, este coincident cu lunile toamnei şi ale iernii, cu evantaiul lor spectral de lumini. În Septembrie „se-aşază lumea,/ se-aude inima de-acuma;// se coace carnea, zace gândul,/ se scutură de ani cuvântul;/ trec păsări, fumegă tăceri,/ mai grele-s oasele ca ieri”. Plenaritatea creaţiei este marcată alegoric nu de vara deplină, ci de toamna în care „se scutură de ani cuvântul”: aproape artă poetică, textul refuză imaginea pastelizantă în favoarea tumultului fiinţial, trecând alegoria în planul creaţiei. Şi mai ales de iarnă. Poemul Septembre ilustrează analogic această trecere a cumulului, cu deosebire creator, sub luminile toamnei: „Să uiţi de toate când Septembre/ zideşte catedrale peste lume,/ să uiţi de câte-or să-ţi însemne/ târziul paşilor cu brume”. Septembrie este „castă lumină”, regretul pentru scurgerea anilor este înlocuit (aproape firesc) de un sentiment al împlinirii. Coasa de toamnă este pentru eul liric „ca o îmbrăţişare târzie”. Poemul Laus marchează consanguinitatea eu liric-toamnă („Octombrie de-un sânge cu noi”).
Poeţii sunt „rătăciţii luminii”. Unul din multele texte antologice din lirica lui Horia Bădescu ne oferă un „peisaj” vast/ sublim expresionist, o sinteză a unui delir planetar: „S-a-ntors lumina de la Epidaur./ Boleşte vremea-n clăile de fân;/ câinii tăcerii-şi caută stăpân,/ e vânt, se bat pădurile cu aur. (…) Calme răsuflă apele sub plaur./ Calmă bătaia sângelui în noi;/ parcă ne trage timpul înapoi!/ E vânt; se bat pădurile cu aur./ Şi Dumnezeu e ultimul centaur./ S-a-ntors lumina de la Epidaur.” (Ronset).
În toamnă, poetul are sentimentul vastului, al nemărginirii: „Iată, e toamnă acum pe pământ,/ tu dormi pe un pat de ninsori/ surâzând!” (Cad stele). Într-un alt poem eul liric reia ideea poetică şi o întemeiază: „Octombrie, vamă a zilelor!/ Neabătute căile lui ţin/ în calmă lumină/ sfârşitul,/ cu recea, adânca-i suflare/ ocroteşte el sufletul/ lucrurilor.” (Octombrie, vama). Poemele ne sugeră ades alte meniri şi valori simbolice: „Ah, sentimentul toamnelor venind/ cu nesfârşita umbrelor surpare!/ Se-aude-n ochiul serii înflorind/ lumina frunzei strânse la picioare.” (Sonatină).
Două structuri simbolice complexe însoţesc şi întregesc, în lirica poetului, imaginea toamnei ca anotimp plenar: Cerul de sud („Cerul de sud deasupra ta./ Osia Ursei în coşul pieptului.”) şi Lumina. La început, Lumina vine dinspre Orion şi Urse. Lumină stranie, „corabie de lumini” lucind, cum scria Geo Bogza (în Orion-ul său), peste lumi îngheţate. Sonet-ul lui Horia Bădescu face trimitere către limpezimea supralucidă a Creaţiei dintâi: „în cer se limpezeşte Orionul,/ nunţile norilor vestesc zăpezi,/ în ceasul ăsta, doamne, poţi să crezi/ că pe pământ, din nou, se naşte omul!”. În alte texte lumina vine, statornic, dinspre Galileea. Lumină imnică (Theodor Codreanu), preluând misia acelui loc sfinţit de Fiul Domnului: „Doamne, lasă păsărilor cerul,/ Doamne, lasă peștilor pârâul,/ lasă vântului să-și țină frâul,/ lasă frigului să-și știe gerul,// (…)/ lasă soarta să-și urmeze soarta,/ lasă râului să-și curgă valea,/ lasă drumului să-și afle calea,/ lasă morții să-și ajungă moartea,// lasă, Doamne, omului femeia,/ lasă-i, Doamne, pruncului părinții,/ lasă-i vânzătorului arginții,/ dar luminii lasă-i Galileea!” (s.m.)
Lumina devine simbol atotcuprinzător în poezia toamnei şi a iernii. Este, o consideră Theodor Codreanu în postfaţa amintită, o „tăcere totală”, „tăcere profundă, vieţuire”, considerându-l pe Horia Bădescu, după Lucian Blaga, „cel mai mare poet al luminii-tăcere din literatura română”: „Lumina mea de toamnă mierie,/ de tămâioasă şi razachie,/ în care sufletul îmi întârzie,// lumina mea de-ntuneric şi ceaţă/ care mă arde şi mă îngheaţă/ pe ce mai este din ce-a fost viaţă,// lumina mea furişată din cer/ prin vâlvătaia marelui ger/ la cingătoare de înger stingher,// lumina mea de toamnă zăcută,/ lumina mea de tăcere tăcută,/ lumina mea ca o vorbă neîncepută”.
Primăvara este rar şi nesemnificativ existentă în lirica lui Horia Bădescu. Un vânt de martie ar sugera trezirea la viaţă a naturii. Nici vara (poemele verii) nu străluceşte prin emoţia estetică provocată îndeobşte de imaginea-pastel. Anotimpul e pulsatil interior, pastelul, imaginea sunt oglindiri ale stării. Aceasta e impresia generală pe care o lasă ciclul poemelor verii: „Când, unde?/ Cândva, undeva?/ Întrebări fără răspuns./ (…) Arde pământul,/ ard clipele,/ arde văzduhul în oasele păsării,/ ard pe buze cuvintele./ Doar pielea luminii adună țărânele/ cerului.”
Vara lui Horia Bădescu este lipsită de exuberanţă. Viaţa însăşi devine, din destin asumat, o sugestie echivalentă cu non-fiinţarea: „Ascultă respiraţia verii!/ Parcă pieptul tău s-ar ridica/ împotriva nopţii./ O necunoscută sămânţă/ îşi caută fiinţa-n placenta ţărânii.” (Respiraţia verii). Iulie, luna care marca în momentele clasice ale pastelului românesc „triumful soarelui”, în lirica lui Horia Bădescu este acoperită de năduşeala cenuşii: „Vară de pulbere,/ ore de pulbere,/ trupuri de pulbere./ Auzi sângele istovind/ în arterele nopţii;/ sub stele de fier/ caravanele magilor/ trecând/ spre Ierusalimul tăcerii.”
Vara, de altfel echivalenţă a mijlocului, nu vibrează de sentimentul tonic al fiinţării depline. Prin tradiţie lirică un anotimp al trăirii intense, în versurile poetului echinoxist vara este lipsită de plenaritate, devenind un fel de anticameră, de preludiu al toamnei-iernii: „Ai umblat pe urmele verii/ dar înlăuntrul oaselor/ se aprindea flacăra gerului”. Pentru poet, vara este o „cădere în toamnă” (Anotimp). „În umbra verii ‒ se confesează poetul ‒ degetele mele-au tânjit după vegetale infolii”. Marca simbolică precumpănitoare, cu certe valori emoţionale, rămâne lumina din procesul de creaţie: „Dar câtă lumină/ pe limba lingând murdăria/ cuvintelor, (s.m.)/ ce rece e, doamne, obrazul meu/ lipit de imaculata virginitate/ a brumei!”
Deasupra vieţuirii în vară pluteşte un sentiment al golului existenţial: „Ploaia pe geam. Fără nisip clepsidra/ întoarsă.” (Poemele verii). Vara este „ploioasă fără glorie”, iar iunie ‒ un „septembrie mutilat” (Ave). Arareori poetul ancorează anotimpul de o stare (cucerită) a liniştii şi a împăcării, o integrare mioritică în absolut, sub guvernarea magică a luminii: „Dimineață de august;/ plină-i de somn frunza castanului./ E o liniște bună,/ e o tăcere murmurând binecuvântarea/ luminii./ În frumusețea-i eternă stă lumea.”
Când „se-ncheagă constelaţii de păsări către sud” (Pastel), eul liric notează: „Intrăm în casa toamnei ca-ntr-o încuviinţare/ de dragoste. Înaltul se scutură de foi/ şi ni se pare cum că ştiutele hotare/ trag uşile intrării de umbră după noi.”
Sentimentul predominant al toamnei este cel al împlinirii totale ‒ şi prin scris. Viziunea nu este peisagistă, plastico-poetică, ci filozofic-existenţială: o existenţă având ca ţintă permanentă împlinirea prin cuvânt. Reluăm afirmaţiile: anotimpurile lui Horia Bădescu se nasc din stare şi concept, nu din peisaj. Eşafodajul liric al poetului se sprijină îndeosebi pe câteva metafore-pilot care, împreună, sprijină universul său poetic: vântul, viscolul, plopul, mierla, măcrişul, dar mai ales zăpezile, ninsoarea. Şi lumina, care marchează finalul existenţial cu o seninătate calmă, parcă prelungind la nesfârşit sentimentul trecerii: „în cer coseşte Dumnezeu lumina./ Trec ceasurile, cine le socoate?/ Ieri. Astăzi. Mâine? Cine ştie?… Poate!/ Scad zilele, scădere e în toate.” (Ronset). Când toate vor dispărea, va rămâne „pulberea a ceea ce niciodată/ n-a fost.”
Ajuns în toamnă, textul însuşi este înfiorat de un lirism liturgic: „A venit toamna acolo sus,/ a venit toamna și ne-a răpus;/ a venit toamna peste pământ,/ sufletul nostru, suflet de vânt!// E toamnă, Doamne, la Tine-n cer/ îngerul ploii umblă stingher,/ frunză se face și frunza pică/ și numai lacrima o mai ridică.”
Metaforei luminii i se asociază, în lirica lui Horia Bădescu, o altă metaforă de mare complexitate: zăpada, ninsoarea. Sunt sugestii ale trecerii timpului sau ale purităţii unei vârste. Ninsoarea este apoi o utopie frumoasă şi se întâlneşte firesc, în miezul discursului liric, cu lumina: „Ninge/ cum în ziua dintâi după/ facere,/ (…) ninge cu lespezi de lumină, (s.m.)/ cu lacrima cerului ninge/ şi cu plânsul ţărânii,/ ninge cu netimp şi cu fărădelume/ şi fărădetine.”
Simbolistica zăpezii este plurivalentă. Decodarea ei naşte alte serii de metafore: „Ascultă cum vine zăpada!/ Cineva-n cer opinteşte-n/ roţile norilor./ Cade făina îngerilor,/ cade trupul lor spintecat/ în abatoarele purităţii.” (Februarie). Zăpada e Imemorială („Cade zăpada fumegând/ de ieri, de alaltăieri, de când?// cade zăpada, cade-ntruna;/ unde ne-om mai opri de-acuma?”) şi de esenţe divine: „Ninge fantastic, ninge-apocaliptic,/ pământul tot s-a ridicat la cer,/ pustia ni se umflă peste tâmple/ cu pântecul seminţelor în ger;// ninge sălbatic, rezemat de hăuri/ ugerul norilor atârnă greu/ şi peste sfârcurile lui umflate/ îşi pune gura lacom Dumnezeu.” (Diluviu). Ninsoarea bădesciană dezvoltă încă un complex de metafore sugerând viaţă şi moarte, uitare şi/sau neuitare: „Va ninge/ poate/ într-una din zilele/ acestea:/ peste numele tău,/ peste viaţa ta,/ peste cuvintele tale.” E firesc ca sentimentul zăpezii să fie exacerbat la maximum: „Vin iarăşi zăpezile iernii, presimţi/ troiene albindu-ţi în fiece parte” (Septentrion). Simbolurile se împletesc în reliefarea aceloraşi funcţii existenţiale: „Pornite sunt albele lungi caravane./ Vegheaţi! Din stelarele Ursei rădvane/ se-aude-n fântâna de gheaţă-a genunii/ urcând Orionul pe osia lumii; (…) / din înmărmurite biserici de nori/ cad grele odăjdii, întâie ninsori,/ mari păsări plutind peste aerul orb/ pe mări de tăcere, pe veacuri de somn.” (Balada nesfârşitelor zăpezi).
Potopirea în alb este, în lirica lui Horia Bădescu, şi alegorie a stingerii eterne: „Ninge-n sarmatice aspre ţinuturi;/ iarnă adâncă fără liman./ Ninge în tine; n-ai cum să scuturi/ zilele, nopţile, lunile, ani!// Ninge întruna, totu-i o ceaţă,/ ninge în lucruri, ninge în cer,/ cade zăpada, ninge de-o viaţă/ şi nu ştii-i astăzi, mâine sau ieri.// Nu mai sunt oameni, nu mai ai nume,/ semnele, urmele nu se mai ştiu,/ cade zăpada, ninge de-o lume/ pe universu-ngropat de viu!” (Iarnă sarmată). Metaforă complexă, ubicuitară (prin exprimare directă sau subiacenţă), ninsoarea domină fiinţa şi fiinţarea: „Şi astfel veniră zăpezile/ și nu s-au mai dus!/ A nins./ Zi după zi/ și noapte de noapte/ a nins./ Vuiet și vaier,/ viscol și-ncaier,/ val de vedenie,/ prund de orbenie,/ pleoapele Domnului,/ pasărea somnului./ (…)/ Mâine pe geam se va deschide/ floarea abisului/ fiindcă-a nins./ Zi după zi/ și noapte de noapte/ a nins.” Vremea „curge-n ea însăşi”, anulându-se ca ciclu repetitiv („Acolo ninge şi-acum”), dar în acelaşi timp motivul liric se dezvoltă ca o alegorie a fiinţării perpetui: „Din orizontul îngropat în zăpezi/ cântecul se isca/ lângă geam./ Pentru prima oară,/ lumea stătea-n/ ascultare.”
Simbolistica iernii se împleteşte cu un alt simbol omniprezent: Lumina, care naşte momentul când timpul poate fi oprit în loc: „Măcar o dată uită de asta ‒/ lumina e pură/ în ziua aceasta de iarnă ‒/ mâinele nu va mai fi niciodată/ asemeni!”
În versuri cu alură testamentară textul prefigurează la modul alegoric destinul hărăzit poetului şi operei sale în clipa de după ultima clipă: „În ziua în care vei ieşi din propria viaţă,/ în ziua fără de pată şi fără tăgadă,/ în ziua de tăcere şi de zăpadă,/ (n.m. ‒ echivalentă cu sfârşitul fizic) în ziua de care ţi-e dor şi de care ţi-e greaţă,/ în ziua în care cu buzele sparte/ te va duce umbra umbrei de mână,/ în ziua de uitare şi de ţărână,/ în ziua în care vei ieşi din propria moarte,/ în ziua în care vei simţi cum îngheaţă/ lumina (n.m. ‒ echivalentă dăinuirii prin creaţie) în oasele cuvintelor risipite pe cale,/ cu pulberea de pe tălpile tale/ te va spăla tăcerea pe faţă.” Căci „în frumusețea ei nepăsătoare/ te-mbracă lumina.// ziua de mâine s-a pierdut/ în memoria unui timp/ revolut.” „Lumina taborică”, aşa cum o numeşte Theodor Codreanu în Postfaţa sa, păstrează permanent în sine atributul esenţial care este pecetea divinului întemeietor: „La fereastra zilei/ privind/ cum se-ntoarce în sine lumina,/ de sinea ei minunându-te,/ de sinea ta spăimântându-te/ cum de fărădecapătul/ lumii/ mâna de chipu-i/ s-ar fi atins./ La fereastra zilei/ privind/ cum se-ntoarce în sine lumina,/ trupul Tău, Doamne,/ smuls de pe crucea-ntunericului!” (La fereastra zilei).