În momentul în care zărești numele lui Ioan Bianu în titlul unei cărți, primul lucru care îți vine în minte este Biblioteca Academiei Române. Așa cum, atunci când auzi de Eiffel te gândești la faimosul turn parizian sau cum numele lui Anghel Saligny te trimite cu gândul la vestitul pod de la Cernavodă. Deși a cunoscut toate onorurile vieții, a fost profesor universitar, deputat și președinte al Academiei Române, Ioan Bianu și-a inscripționat toată viața cărțile de vizită cu modestie: „Bibliotecarul Academiei”. Aceasta era calitatea care a considerat că îl definește și pe care o va servi până în ultima lui zi de viață. A fost angajat în postul de arhivar-bibliotecar al bibliotecii Societății Academice Române cu data de 1 februarie 1879 de către președintele în exercițiu al instituției, Ion Ghica, la recomandarea lui Alexandru Odobescu, având și susținerea secretarului general de la acel timp, George Sion și se va ocupa de destinele bibliotecii cincizeci și șase de ani, până la moartea sa din anul 1935. Ca un semn al istoriei, la ceva mai bine de o lună după angajarea sa, la 29 martie/10 aprilie 1879, Societatea Academică Română a devenit institut național și și-a schimbat denumirea în Academia Română, sub care este cunoscută și astăzi. A trecut într-o nouă vârstă a modernității, a maturității instituționale și a funcționalității sale științifice și culturale. Iar rolul jucat de Ioan Bianu în acest proces este crucial. Nu este nicio exagerare în a spune că profesorul Ioan Bianu este ctitorul Bibliotecii Academiei Române de azi. Energia și entuziasmul tânărului absolvent al Facultății de Filologie, curiozitatea veșnic trează în a observa cum sunt organizate și cum funcționează marile biblioteci ale Europei, la o vârstă încă foarte tânără, spiritul de inițiativă și tenacitatea de a-și duce la îndeplinire proiectele, experiența acumulată în decenii de activitate au făcut din Ioan Bianu un om al timpului său. Acel timp al înnoirilor spectaculoase (aș spune, miraculoase) pe toate planurile, început cu transformarea României în Regat, continuat cu marea Unire de la 1918 și înflorit în anii interbelici, pe care îl numim cu admirație: anii în care s-a clădit România modernă. În ceea ce privește Biblioteca Academiei Române, Ioan Bianu a schimbat totul. Localul, mobilierul, metodele de catalogare și clasificare a patrimoniului, regulamentul de funcționare, ordinea interioară, împărțirea pe secții, sălile de lectură. Era peste tot și nimic nu scăpa privirii sale vigilente. Într-o lume a marilor orgolii și invidii personale cum este cea a marilor savanți exista un numitor comun: respectul unanim pentru Ioan Bianu și munca lui. Până și un om recunoscut pentru caracterul său tumultos, faimos pentru ușurința cu care reușea să-și tensioneze relațiile cu cei din jur, precum Nicolae Iorga, scria cu un fel de nostalgie amintindu-și de zilele sale de lucru în sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei, din anii tinereții: „Lucram de zor prin odăiţa cu puţini cetitori, încălzită de ameţeai, cu serviciul cum se putea, dar cu temuta autoritate a d-lui Ion (sic!) Bianu, şeful care apărea cu ochii de pisică pânditoare, dârz în păr, subţire în mustăţi, ca să prindă cea mai mică abatere a funcţionarului sau a cititorului […]”. Atașamentul lui Ioan Bianu pentru bibliotecă a fost atât de mare încât acesta și-a amenajat la un moment dat și locuința personală în sălile acesteia.
O cercetătoare, Mihaela-Emilia Vladu a publicat la sfârșitul anului trecut un voluminos tom cu titlul Ioan Bianu și bibliografia românească în contextul cultural al epocii sale. Din prefață înțelegem că este o carte rezultată din teza de doctorat a autoarei, susținută, sub același titlu, la Universitatea de Vest din Timișoara, în anul 2014, sub coordonarea profesorului universitar doctor Viorel Boldureanu. Informația nu este inutilă, dimpotrivă, este mai mult decât necesară pentru a fixa a priori orizontul de așteptare al cititorului. Ceea ce are acesta în fața ochilor este o carte documentată exhaustiv, cu rigoare științifică, adresată în principal specialiștilor preocupați de bibliografia românească veche (marele proiect început de Ioan Bianu în anul 1895, la care pentru fazele mai apropiate de zilele noastre se lucrează și astăzi și se va lucra, probabil, câtă vreme vor mai apărea cărți) și în proporție mult mai mică publicului larg.
Autoarea își începe lucrarea cu o trecere în revistă a vieții lui Ioan Bianu, corectă din punct de vedere cronologic și al marilor întâmplări care i-au jalonat existența, dar cumva seacă, deloc empatică, fără să te facă să simți răsuflarea personajului, prezența lui printre contemporani. Cu certitudine informațiile sunt utile cuiva care dorește să verifice anumite detalii de cronologie din existența profesorului, dar sunt reci, seci, cumva ca paginile de dicționar sau, dacă preferați, de pe Wikipedia. De altfel această prezentare a vieții și carierei lui Ioan Bianu ocupă un spațiu relativ redus în economia cărții (65 de pagini din totalul de 344) și nu aduce mari revelații celor familiarizați cu subiectul. Grosul lucrării este alcătuit din preocupările Academiei și ale lui Bianu referitoare la bibliografia națională, criteriile avute în vedere pentru realizarea acesteia, dificultățile în strângerea materialului necesar, apelul public pentru colectarea de cărți vechi și, mai ales, descrierea detaliată a cărților intrate în primele volume ale bibliografiei. Pe scurt, la 21 martie 1894, Ioan Bianu este însărcinat să facă planul bibliografiei naționale. Acesta este prezentat și aprobat în ședința Academiei din 28 februarie 1895. În aceeași ședință, V.A. Urechiă a citit propunerea lui B.P. Hasdeu ca executarea lucrării să fie pusă în sarcina bibliotecarului (Bianu) și a încă doi membri corespondenți, iar D.A. Sturdza a cerut ca responsabil de întregul proiect să fie desemnat Ioan Bianu. Planul bibliografic propus de Bianu și aprobat în ședința Academiei Române din 28 februarie 1895 cuprindea 3 categorii de cărți: a. Cărțile vechi de la 1508 (în planul inițial figura anul 1507, dar prima carte tipărită, aflată pe teritoriul țării noastre, Liturghierul lui Macarie, datează din anul 1508) până în anul 1829; b. Cărțile moderne de la 1830 până la 1895 (momentul prezentării și aprobării planului); c. Cărțile străine referitoare la români.
Dată fiind urgența referitoare la cărțile vechi (unele dintre acestea, datând din secolul al XVI-lea și fiind în stadii de degradare foarte avansate) se decide descrierea cu prioritate a acestora, după următoarele criterii reproduse de Mihaela-Emilia Vladu: a) Titlul și descrierea bibliografică; b) Dedicațiile, prefețele și epilogurile sunt reproduse complet pentru cărțile în limbi străine (slavă, greacă etc.) cu textul original și traducerea în limba română. Pentru cărțile în limba română, înainte de 1600, transcrierea este realizată cu litere chirilice, iar după 1600, cu litere latine; c) cărțile tipărite cu caractere deosebite, în comparație cu cele precedente, care prezintă un element nou din istoria tipografiei la români, sunt prezentate în facsimile și modele de tipar. La sfârșitul lucrării au fost prezentați indici alfabetici speciali pentru localitățile în care au existat tipografii românești între anii 1508-1830, cu prezentarea cărților în ordinea cronologică a tipăririi, indice de autori, traducători, tipografi și corectori care au contribuit la descrierea cărților (pentru întreaga discuție referitoare la planul Bibliografiei românești vechi vezi paginile 77-81).
Ambițiile planului lui Ioan Bianu sunt uriașe pentru sfârșitul secolului al XIX-lea. El face un repertoriu al tuturor cărților existente pe teritoriul României, de la prima apariție (anul 1508), până în prezentul său istoric (1895), realizează descrierea riguroasă a fiecăreia dintre ele, pune în evidență caracteristicile specifice ale tipografiilor care funcționau în țară în diferitele momente istorice, subliniază caracterele speciale de letrine și ornamentele de estetică a paginii, dovedește clar progresul limbii române și diversității tematice în cărțile tipărite (în secolul al XVI-lea toate cărțile tipărite erau religioase, scrise în limba slavonă).
Mihaela-Emilia Vladu ia apoi carte cu carte, începând de la 1508 și comentează pe secole și pe ani felul în care sunt ele prezentate în Bibliografia românească veche. La sfârșitul fiecărui secol, autoarea trage niște concluzii relevante care pun în evidență progresul înregistrat la nivel cantitativ (număr de cărți tipărite), dar și calitativ (calitatea tiparului, diversificarea tematică, progresul laicității, apariția cărților științifice ș.a.m.d.). Aceste concluzii comparative în raport cu realitatea secolului precedent mi se par cele mai interesante ale cărții. Iată, de pildă, un scurt fragment din concluziile de la sfârșitul secolului al XVIII-lea: „În timp ce cărțile, în secolul al XVII-lea, se publicau sub monopolul bisericii și al domniei, în secolul al XVIII-lea întâlnim opere scrise de cărturari modești din popor și din rândul boierilor mijlocii, care au contribuit la dezvoltarea cărții de autor, în comparație cu secolele trecute./ Secolul al XVIII-lea îmbogățește, de asemenea, cultura tipografică, cu noi genuri de tipărituri, cele mai multe având caracter practic, cum sunt: cărțile populare, calendarele, manuale școlare (abecedare, bucoavne, caligrafii, ceasloave, aritmetici, atlase, cărți de educație religioasă) îndrumare practice” (p. 249).
Ioan Bianu și bibliografia românească în contextul cultural al epocii sale, de Mihaela-Emilia Vladu este o carte pentru o categorie de public destul de restrânsă. Cu siguranță, însă, specialiștii în domeniul cărții și cei interesați de evoluția civilizației românești vor avea de câștigat de pe urma citirii ei.
Mihaela Emilia-Radu, Ioan Bianu și bibliografia românească în contextul cultural al epocii sale, Editura Universitară, București, 2021, 334 pag.